Radu Cosasu – septuagenar? o contradictie in termeni…

Ceea ce ne-am visat…

Ceea ce ne apropie…

Ceea ce impartasim ca mister…


AL. PALEOLOGU:
Ce m-a apropiat de Radu Cosasu?



Asta s-ar fi putut intampla prin faptul ca pe amandoi ne pretuia Lucian Raicu, acest mare critic.Dar nu a fost, totusi, asa. Ne-au apropiat marturiile noastre publice, neconcertate, de admiratie pentru Johann Strauss cel batran (adica cel care a murit la 45 de ani; cel tanar a apucat sa implineasca 74). Aceasta admiratie a noastra avea un caracter oarecum sfidator prin care ne simteam complici. Cam tot atunci am citit cartea sa O copilarie cu Stan si Bran, una din cele mai adevarate istorii a generatiei din care faceam amandoi parte. Pentru mine, mai mare cu 11 ani, au mai fost Pat si Patachone, Harold Lloyd si, bineinteles, Charlot. Dar emblematici raman Stan si Bran.


Ne mai leaga amintiri de Radu Albala, acest mare aristocrat umanist si discret dandy.


Dar anul acesta am citit in “Viata Romaneasca” un text al lui Cosasu despre burghezia intelectuala de origine romana din Israel. Un text de mare frumusete, inteligenta si patriotism, dintr-o chestiune azi exacerbata, in mod salbatic si de unii si de altii (adica de unii care incita pe altii, de o parte si de alta).


Mai avem ceva in comun. Un bunic al nostru: I.L. Caragiale.




PAUL CORNEA


Il cunosc pe Radu Cosasu din timpuri imemoriale. Ne-am intalnit inainte de Potop, alaturi de altii, ca sa construim impreuna ceea ce se numea pe-atunci “viata noua”. Ne-am ales cu iluziile risipite si o amaraciune care mai dospeste si azi prin ungherele sufletului.

Dupa limpezirea apelor, Cosasu si-a ales ca spatiu de joc si de libertate – literatura. Cariera i-a fost dificila, a primit lovituri nedrepte, a fost rasplatit mai putin decat o merita. Dar nu s-a dat batut. Pana la urma, talentul si farmecul au razbit, iar cota sa reala a suit mereu. E, azi, fara doar si poate, unul dintre scriitorii romani de prima marime. Ii admir sprinteneala gandirii, fantezia spumoasa, umorul inteligent si eficace, lirismul tandru, de mare delicatete, aburul de melancolie care-i invaluie uneori reveria.


“Formula” lui Cosasu e un secret de fabricatie pe care criticii inca nu l-au dibuit. Mai rar cineva in stare sa fie deopotriva modernist si amator de recuzita retro, intelectual subtire si microbist de performanta, strengar si intelept, romantic si experimentalist.


Ma numar printre fanii lui Cosasu. Apartin, deci, unui club simpatic, deloc exclusivist, din care fac parte o multime de adolescenti de toate varstele si numerosi extremisti de centru.


Mi se spune ca a implinit 70 de ani. Cred ca e o exagerare. Dar nu vreau sa scap ocazia de a-l imbratisa, de a-i dori sa mai scrie o gramada de carti frumoase si de a-l ruga sa-si faca timp ca sa mai stam la o parola, din cand in cand, inainte de a bate gongul.




ANDREI PLESU


Cu Radu Cosasu impartasesc cel putin trei mistere: misterul Caragiale, misterul Bucurestilor si misterul “Dilemei”. Le numesc “mistere” pentru ca sunt, toate trei, in acelasi timp evidente si indescifrabile. Abisalitatea luminoasa a “moftului” autohton, pitorescul nesituabil al metropolei dambovitene si ironia benigna a unei publicatii careia Cosasu i-a dat numele si o buna parte din farmecul propriu – constituie, pentru noi doi, temele unei subintelese complicitati. Sub virtutile – calificate de prosti drept “minore” – ale lui Radu Cosasu (umor, amenitate, relativism) se percepe – ca si sub verva greu de egalat a scrisului sau – o mare gravitate. De fapt, o trauma. Sprintarul Mitica (activ in orice bucurestean autentic) e dublat, periculos, de un personaj kafkian. De pe urma acestei imposibile convietuiri au de castigat amandoi. Dovada e sunetul unic al unui om si al unui scriitor delectabili in orice dozaj. Asa stand lucrurile, ii spun “La multi ani!”, animat de un sincer si viguros egoism…




DUMITRU SOLOMON


De ce il iubim noi pe Radu Cosasu? Intre altele, pentru ca ne convinge sa descoperim un univers intr-o anodina secventa de film sau intr-un inocent pasaj din Stendhal, viata, dragostea si moartea intr-un banal fapt divers, poezie, intelepciune si durere existentiala in si printre propriile sale randuri, mereu surprinzatoare. Iar daca toti contemporanii mei s-ar dezice de Cosasu, as ramane singur si neclintit, ca pe un bloc de gheata, in dragostea mea pentru el.




MAGDALENA BOIANGIU


Admiratia cu care iti vorbesc despre Cosasu oamenii care nu il cunosc se explica, probabil, prin cartile lui: ele dau tuturor cititorilor lui certitudinea ca sunt inteligenti. Cand il cunosti, certitudinile dispar, admiratia vine din legatura dintre carti si om, discret in ceea ce respinge, adolescentin in ceea ce admira. Ti-e rusine sa-i spui cat il iubesti, stiind cat detesta expresia desantata a sentimentelor. O data la 70 de ani si rusinea e suportabila.




ZIGU ORNEA


Il iubesc frateste pe Radu Cosasu pentru talentul lui si pentru umorul care nicicand nu-i lipseste. Umorul se incorporeaza si in opera si ne mangaie in aceasta lume a nestatorniciei.




ECATERINA OPROIU


Din timpuri imemoriale il iubesc pe Relu Cosasu, dar cine nu-l iubeste? A fost un mare privilegiu sa lucrez cu el, langa el. A avut – si sper ca mai are – darul de a anula tensiunile, de a spulbera conflictele, de a da dusmaniilor de orice fel un aer derizoriu. Fara sa fie vesel (ba, daca e sa vorbim sincer cred ca a fost intotdeauna un spaimos) Relu Cosasu ramane un magician al voiosiei. In anii petrecuti impreuna voiosia lui a fost blazonul unei mici redactii aruncate cu fata la nord. Eram atat de vrajiti de farmecul lui incat nimeni nu observa cat de disperat era acest farmec.




ANDREI STRIHAN


Tineretea lui se afla la intersectia adevarului integral… cu extremismul de centru.




COSASU vazut de critici…


Ieri…

OV. S. CROHMALNICEANU



Treptat, naratiunile prind nerv, gust pentru spovedanie, sclipiri sarcastice si induiosari lirice, revarsandu-si-le frecvent in lungi poeme de alura bogziana, parodiata inteligent si cu haz (Meseria de nuvelist, Fictionarii).
Scriitura insasi tradeaza o evolutie evidenta, e constituita dintr-o pasta mult mai compacta, de o plasticitate simtitor crescuta, da o ingenioasa folosinta parantezelor in schimbarea vocilor, capata o simptomatica pofta sa innoade “fraze lungi” si traieste voluptatea rasucirii lor alintate. Autorul confesiunii s-a transformat pe masura debitarii ei intr-un stilist de prima mana, cum putini avem astazi.

Azi…
LAURENTIU ULICI



Fara indoiala, unul dintre cei mai importanti prozatori de dupa al doilea razboi mondial, nuvelist par excelence, autor de originalitate paradoxala, construita adica din instinct (natura), in afara orgoliului mai mereu pedepsit, intrucat vinovat al facutului, Radu Cosasu este, totodata, si un formator de stil de la care se reclama, mai mult sau mai putin explicit, multi din bunii autori epici ai optzecistilor. Eminamente biografica si de atitudine relativista (ironica, deci) proza lui mai cultiva un paradox, poate esentialul, anume acela ca este deopotriva “veche” (in sensul declaratiei lui Caragiale) si anticipatoare. In ce priveste faptul ca excelent scriitor fiind “beneficiaza” de o cota cel mult medie la bursa receptarii critice, asta nu mai e un paradox, asta e consecinta unei orbiri de care, vai, prin traditie suntem atinsi cand e vorba de recunoasterea valorii celor cu prezenta discreta in viata/piata publica.




Nepotul de la Bucuresti al matusilor din Tel Aviv
Vazut de: I. SCHECHTER


Confratele nostru bucurestean Radu Cosasu are, in afara de literatura si ziaristica, trei iubiri pasionate: belota, pe care o practica, fotbalul, pe care nu l-a practicat niciodata, si doua matusi din Tel Aviv, care i-au fost o viata intreaga a doua mama si a treia. Dragostea pentru matusi este o raritate in zilele noastre, cand pana si respectul pentru parinti a devenit superfluu.
In multele sale vizite in Israel, Cosasu a intuit ca matusile lui, venite in tara in anii inceputului si lucrand fara ifose si smiorcaieli, sunt o picatura in care se reflecta marea cea mare. Si el le-a studiat, le-a provocat la discutii, le-a stimulat sa depene amintiri, pentru a putea indeplini sfatul pe care i I-a dat, inca in ’56, regretatul scriitor Teodor Mazilu: “Cosasule, daca vrei sa te salvezi, descrie-ti matusile”.


Tanti Silvi si cealalta matusa, pe care el a porecli-t-o Sanseverina, l-au inspirat si din avatarurile lor, din observatiile lui pertinente a iesit splendida carte “Matusile de la Tel Aviv”. Aparuta in ’92, ea ar trebui reeditata, fiindca e si azi proaspata si concludenta.


Venit mereu aici dintr-o alta lume, Cosasu n-a “facut” nici un moment turism – el a lucrat, in sensul ca a studiat oamenii, ziarele, strada, inmagazinand impresii, expresii, intamplari si comentan-du-le cu mama sa si cu matusile lui. Cartea amintita este o radiografie a realitatii din Israel, ba chiar o encefalograma a ei. Iar diagnosticele “doctorului” Cosasu sunt aproape totdeauna exacte. De altfel, ca noi toti, el e un pic ipohondru si este stiut ca parsiva realitate are obiceiul de a confirma adeseori spaimele ipohondrilor.


Nuantat, original, profund este Cosasu in tot ce scrie: nuvele, eseuri, comentarii sportive. Dar cand apasa pe clapele lirismului, e miscator, e sublim [...].


(Din revista “Ultima ora”, 27 octombrie 2000)


Comentat de: VIRGIL DUDA


[...] Asteptand pasapoartele, am prins sa-l vizitez tot mai des pe “nea Radu” si sa-l tot incoltesc cu intrebari ce nu-mi dadeau pace. “Evreii, mi-a spus el la lectia introductiva, au fost nevoiti sa traiasca intotdeauna alaturi de alte popoare. Acum, ei trebuie sa traiasca alaturi de israelieni, un popor cu care nu e usor sa convietuiesti”. Si uite-asa, din vorba-n vorba, m-am trezit intr-o zi, uluit, ca-mi spune: “Eu nu sunt scriitor, ci un ziarist care-si povesteste viata”. Nu uit cat de tare m-am infuriat si, ridicand vocea pana la ceruri, am declarat: “Asa ceva nu exista. Dupa sase volume de povestiri, nuvele, schite purtand numele de Supravietuiri, nu-ti mai sunt ingaduite asemenea zburdalnicii verbale. Esti si ziarist, chiar de mare valoare si originalitate, dar, Dumnezeu sa ma ierte, vrei ori nu vrei, esti si scriitor, chiar exceptional”.

[...] Alte reprosuri: joaca mereu belota si altele asemanatoare, in vreme ce Tolstoi, uite, se lupta zi dupa zi sa scape de pokerul nenorocit, care-i distrugea tineretea si puterea de munca; se da in vant dupa valsurile lui Johann Strauss si operele lui Verdi, ba chiar stie arii intregi pe dinafara; asculta ore intregi muzica usoara, autohtona si straina, a ajuns un specialist de renume in acest domeniu facil, ba chiar isi hraneste spovedaniile cu frivolitati inadmisibile; altele si altele.


Dar, imi ingadui sa raspund, chiar aceste frivolitati fac din Radu Cosasu o personalitate unica, un scriitor cum altul nu-i. “Atentie la unic!”, ne avertiza George Calinescu, si “numai autenticitatea conteaza”, spunea Camil Petrescu, doi autori in care Relu a crezut intotdeauna.


Dar parca Babel ori Scott Fitzgerald, la care Oscar se inchina, nu sunt intimisti pana la sange si fictionari pana-n maduva oaselor?! La multi ani buni, iubite prieten!


(Din revista “Ultima ora”, 27 octombrie 2000)


Bolnav de tinerete

ALEXANDRU MIRODAN



Radu Cosasu este bolnav de tinerete. Cine vrea sa-i inteleaga scrisul, trebuie sa porneasca de la ideea ca autorul a jurat, o data pentru totdeauna, la modul solemn, sa ramana credincios, o viata intreaga, celor 20 de ani ai sai si sa nu-i insele cu nici o alta varsta intalnita-n cale [...].
Nimic nu-I incanta mai mult pe acest vesnic licean teribil, cu plete negre umflate de vant, ca si cum ar sta mereu Ia fereastra unui tren gonind prin iarna, cu ochelari de premiant care stie sa rada molipsitor, cu toata fiinta, decat scrisul (scrie numai cu creionul, nici un rand nu e stramb, semn al unei discipline de fier, si a avut, lucru sigur, un profesor de caligrafie demential de patimas si bun…).


(Din “Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana”, Ed. “Minimum”, Tel Aviv, 1986)


Spre stiinta celor din… Clubul 70

GEO SERBAN



I-a venit si lui Relu (Radu Cosasu) randul sa intre in clubul “70″. Nu stiu altii cum se vor fi gandind sa-l omagieze, eu, unul, merg chiar pe mana lui si iau in serios avertismentul sau mai vechi: “totu-i un jurnal de bord” (Cinci ani cu Belphegor, 1975). Era o formula provocatoare intrucat instituia timpuriu un fel de emblema a intregului sau scris si, oricum, destainuia un comportament, o mentalitate, inconfundabile, de ins perfect la curent, oricand, cu mersul evenimentelor in lume (laolalta lume a literelor, a filmului, a sportului s.a.m.d.). Fiind greu de concurat in materie de stiri actuale, ma resemnez sa-i semnalez unele intamplari de altadata, ce l-ar putea interesa in ipoteza intregirii “jurnalului de bord”.


Asadar, pe firul calendarului indarat, exact la anul nasterii, se cuvine inregistrata ivirea concomitenta a catorva viitoare celebritati din cele mai variate domenii. In capul listei, as aseza pe Neil Armstrong, viitorul prim om ajuns pe Luna; motivul preferintei are in vedere cruciala realizare astronomica a acelui an – descoperirea lui Pluto, cea mai indepartata planeta din sistemul nostru solar, cu o miscare completa pe orbita in 248 de ani. Mai departe, lista nascutilor in 1930 se completeaza cu dramaturgul polonez Mrozek, cantaretul de culoare, nevazator, Ray Charles, regizorul de film Claude Chabrol. Daca e vorba de film, era momentul debutului in cinematografie al lui Jean Gabin si al primului succes repurtat de Jean Renoir (Cateaua). Lovitura apartine lui von Sternberg cu Ingerul albastru (cu Marlene Dietrich, vedeta). Literatura, evident, isi trecea in cont propriile repere memorabile. La varf, avea loc incununarea lui Sinclair Lewis cu Premiul Nobel. In discursul de receptie – surpriza – laureatul elogia un confrate mai tanar, Thomas Wolfe: “Cartea sa de debut (Priveste, inger, catre casa) e atat de adanca si de cuprinzatoare, incat include in ea intreaga existenta americana”. Pe undeva pe aproape, se pregatea sa intre in scena si Erskin Caldwell care, stimulat de succesul nuvelelor, scria de zor la Drumul tutunului. Dar la noi? In vitrine apareau, pe rand: Baltagul lui Sadoveanu (sarbatorit pentru 50 de ani), Joc secund de Ion Barbu, Paradisul suspinelor de Ion Vinea, Izabel si apele diavolului de Mircea Eliade, Privind viata de G. Ibraileanu.


Sa nu credem insa ca a fost un an doar al triumfurilor: in primavara lui 1930 esua barca lui Maiakovski si, la mica distanta, il urma pictorul Pascin.


Cronica ramane deschisa; completarile de rigoare i le promit lui Relu pentru cand vom fi primiti, impreuna, in clubul “80″.