1. Legislatia antisemita prefascista

Primele masuri juridice antisemite au fost adoptate în Principatele Române în secolul al 16-lea. Dar, prin caracterul lor sporadic, masurile antisemite – rare – nu permit afirmatia ca, în Evul Mediu, ar fi existat un antisemitism de stat în Principatele române. Cum Poarta otomana era toleranta fata de evrei, domnitorii români acceptau ca «evreii din Principate sa-si aiba structuri dupa modelul otoman al corporatiilor» . Sa mentionam aici si atitudinea oscilanta a domnitorilor români din secolul al 18-lea, unii dintre ei adoptând masuri discriminatorii antisemite, iar altii prote­jându-i pe evrei.

În secolul al XIX-lea, legislatia româna referitoare la evrei se dezvolta sub semnul discriminarii etnice si religioase, dobân­dind trasaturi bine definite. Rarele bune intentii ale unor guvernanti români privind ameliorarea situatiei evreilor, în primul rând acordarea de drepturi civile acestora, ca si anumite insistente în acelasi sens venite din afara tarii s-au izbit de tenacitatea si forta curentului antisemit autohton.

Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat aparitia primei „Constitutii” românesti. Aceasta prevedea obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale, specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuati din localitatile respective».

În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, ca si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o faza noua în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numarul legilor, dispozitiilor si regulamentelor antisemite creste si treptat antisemitismul dobândeste un caracter de stat.

Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza si urcarea pe tronul României a membrilor familiei Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil emanciparii evreilor români.

«Ion Bratianu, fostul revolutionar pasoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara anului 1867, o sistematica politica antievreiasca. Circularele lui Bratianu ordonând izgonirea evreilor din sate si chiar arbitrara expulzare din tara au fost aplicate cu strasnicie de catre organele subalterne» .

În martie 1868 se depune la Camera Deputatilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural si prevazând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca raspuns la protestul guvernului francez în legatura cu statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o nota în care refuza sa-i considere pe evrei ca cetateni români.

Tot Mihail Kogalniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, masurile discriminatorii anti-evreiesti în vigoare atunci, pentru a raspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemultumit de ceea ce acesta numise „comportamentul” evreilor si de asistenta pe care populatia evreiasca din România o primea din partea „Aliantei Israelite Universale”.

În lunile iunie si iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoasterii independentei României, statu­eaza egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor tarii si acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participantii la Congres prevedea: «În România deosebirile de confesiune sau credinta religioasa nu vor putea fi invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile si politice de interzicere de a practica functii publice si de a obtine onoruri, sau de a exercita orice mestesug sau profesie în nici un fel de localitate» .

La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constitutia României. Aceasta ar fi trebuit sa conduca la acordarea cetateniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversari, paralel cu o sustinuta campanie antievreiasca. Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu îi prezentau pe evrei atât strainatatii cât si Parlamentului României ca pe dusmani ai tarii. În octombrie 1879 Parlamentul vota legea de revizuire a articolului 7 din Constitutie. Noua lege avea sa împiedice, practic pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial, naturalizarea evreilor români. Legea votata în 1879 acorda cetatenia româna în bloc doar unui numar de 888 de evrei care luptasera în Razboiul de Independenta a României din 1877.

În circa 38 de ani, dupa 1866, au fost încetateniti doua mii de evrei, inclusiv fostii combatanti evrei din Razboiul pentru Independenta.

În domeniul economic, discriminarea antisemita din România secolului al XIX-lea avea sa determine interdictia impusa evreilor de a detine slujbe la caile ferate, la vami, bursa si la regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sarii si a tutunului. Multe legi si dispozitii discriminatorii îi împiedicau pe evrei sa obtina licenta de vânzare în mediul rural a bauturilor alcoolice.

Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutarii evreilor români care îsi câstigau existenta la tara o constituiau expulzarile. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste masuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia si aveau sa se intensifice dupa 1885. Ele puteau fi adoptate fie din initiativa autoritatilor centrale, fie a autoritatilor locale. Chiar si Consiliile Comunale aveau competenta de a dispune alungarea evreilor din raza localitatilor respective. Dar, în general, ele îndeplineau dispozitiile primite fie de la prefectul judetului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând sa fie dizolvate daca nu executau ordinul. Devenit ministru de Interne, Mihail Kogalniceanu «continua sistemul inaugurat dând noua circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungati, maltratati si jefuiti. Numarul celor izgoniti a depasit 1.200 de oameni. O noua campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe evreii în 1876: «peste 800 de persoane au trebuit sa-si abandoneze în 24 de ore caminele.

Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate si în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din Moldova, refugiati la Bucuresti, au fost evacuati si de acolo.

În domeniul, sanitar, discriminarea antisemita a fost, de asemenea, puternica. Pentru a obtine dreptul de a avea o farmacie, farmacistii evrei se puteau prezenta la concurs doar daca nu se prezentau farmacisti români. Numai românii puteau fi medici primari de judet. Legea sanitara din 3 aprilie 1886 stabilea ca, pentru obtinerea oricarui post în serviciile sanitare, era obligatorie cetatenia româna. Elevii farmacisti si asistentii farmacisti „straini” nu puteau fi angajati decât acolo unde exista un elev sau asistent român. Asistenta medicala era gratuita pentru românii nevoiasi, conform acelorasi legi. Dar articolele 83 si 84 ale legii sanitare prevedeau ca «strainii pot fi admisi sa urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numarul paturilor ocupate de straini nu poate depasi 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reiesea ca evreii nu mai erau acceptati în spitalele din Moldova.

Legea învatamântului primar din 23 mai 1893 si modifi­carile aduse ei, ca si legea învatamântului secundar si superior din 24 martie 1893, prevedeau ca învatamântul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de straini” puteau fi admisi în scoli de toate gradele numai în. limita locurilor disponibile si platind taxe. Câteodata liceele si cel mai adesea universitatile erau puternice nuclee de propaganda antisemita. Universitatile din Iasi si din Bucuresti au fost pepiniere de cadre pentru primele organizatii antisemite din România si – dupa primul razboi mondial – au constituit nuclee ale primelor formatiuni fasciste românesti.

Traditia antisemita din armata româna ia nastere înca din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine obligatoriu în România, exceptie facând doar strainii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile pentru armata, va stabili ca toti locuitorii tarii trebuie sa efectueze serviciul militar, cu exceptia celor care sunt cetateni ai altui stat. În consecinta, o mare parte dintre evreii din România sunt obligati sa satisfaca serviciul militar, desi nu au cetatenia româna. Din 1876 evreii sunt încorporati ca „straini care nu apartin unei natiuni straine”. Dupa recunoasterea României de catre Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligati sa faca armata ca „locuitori ai tarii”.

În armata, ostasii evrei sufereau persecutii care – pe unii – îi conduceau spre sinucidere.

În timpul razboiului balcanic din 1913, au fost mobilizati circa 13.000 de evrei. Dar, în pofida luarilor de pozitie în favoarea drepturilor lor, nu li s-a acordat cetatenia româna.

În 1915, Legea controlului strainilor a fost folosita pentru sicanarea evreilor. Tot în acel an, autoritatile au pus în practica o politica de alungare a familiilor evreiesti care traiau în zonele din preajma frontierelor. Sute de familii evreiesti din Moldova au fost atunci alungate spre capitalele de judet .

Din rândul evreilor combatanti în primul razboi mondial, s-au înregistrat 882 de morti, 735 de raniti si 825 de decorati. Tema antisemitismului în armata a patruns si în literatura. În nuvela „Itic Strul dezertor”, Liviu Rebreanu prezinta tragedia unui soldat evreu din primul razboi mondial împins de catre superiorul sau la sinucidere. Tot în cursul primului razboi mondial în urma unor ordine date de Marele Cartier General, s-a declansat o campanie antisemita care a dus la moartea mai multor soldati evrei suspectati de spionaj.

Un întreg sistem de delatiuni s-a introdus dupa luna septembrie 1916: familii întregi au fost ridicate si duse la posturi de politie pentru singura vina ca vorbeau limba idis. În Moldova, între 11 mii si 12 mii de evrei au fost arestati. Cei mai multi au fost eliberati dupa un timp, dupa ce, în cursul detentiei, au fost batuti, maltratati si jefuiti .

Prevederile legii de revizuire a articolului 7 din Constitutie nu au fost abrogate decât dupa primul razboi mondial. Desi a constituit un important pas înainte pe drumul emanciparii evreilor din România, decretul-lege nr. 3902 din decembrie 1918. era „de jure” o noua discriminare – pe criterii geografice – împotriva minoritatilor din România care traiau în alte zone decât Moldova sau Tara Româneasca. La acea data, Transilvania, Basarabia si Bucovina fusesera reunite cu România si aveau numerosi minoritari maghiari, germani si evrei. Guvernantii români erau bucurosi sa accepte aceste teritorii, dar în acelasi timp doreau si cel mai mic numar posibil de minoritari.

Articolul 7 al decretului-lege nr. 2085 din 22 mai 1919 privitor la naturalizarea evreilor anula decretul nr. 3902 din 29 decembrie 1918. În esenta, noul decret îl reproducea, pe cel precedent, asigurând din nou dreptul evreilor din Moldova si Tara Româneasca la cetatenia româna, dar simplifica procedura obtinerii naturalizarii de catre acesti evrei, prevazând doar o declaratie de optiune.

Prin Tratatul încheiat de puterile aliate cu România la 9 decembrie 1919, aceasta din urma se obliga sa respecte o serie de prevederi vizând protectia minoritatilor de pe teritoriul ei. Potrivit articolului 7 al tratatului, România se angaja „sa recunoasca în calitate de cetateni români de drept si fara nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile României care nu puteau sa se prevaleze de alta nationalitate afara de cea româna” .

Prin adoptarea noii Constitutii din martie 1923, evreii din România primeau cetatenia româna alaturi de toate celelalte minoritati ale tarii. Articolul 56 al legii din 24 februarie 1924 referitoare la dobândirea si pierderea cetateniei române preve­dea acordarea cetateniei române tuturor locuitorilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului si Satului Mare care îsi aveau domiciliul în aceste regiuni sau se nascusera acolo din parinti locuind în ele.

Aceasta reglementare juridica a durat pâna în 1938, perioada în care Liga Apararii Nationale Crestine a lui A.C. Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail si alte formatiuni politice au agitat „problema evreiasca”. La 21 ianuarie 1938, decretul regal nr. 169 semnat de Carol al 2-lea si de Octavian Goga ca Presedinte al Consiliului de Ministri, a statuat „revizuirea” atribuirii cetateniei catre evrei. În expunerea de motive a Decretului-lege, Ministrul de Justitie, Radulescu-Mehedinti, invoca drept temei fundamental al masurii adoptate „invazia evreilor” de dupa Unirea Principatelor din 1859 .

În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dadeau cifra de 250.000 si respectiv 500.000 de evrei considerati „ilegali”. Daca regele respingea ideea expulzarii lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de acesti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i putem considera ca cetateni români” . Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar a acestor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent sa ne maturam curtea, caci este inutil sa toleram la noi toate aceste gunoaie” .

În ciuda afirmatiilor cu caracter net rasist ale lui Octavian Goga, Decretul nr. 169 nu prevedea discriminarea pe baza rasiala, ci pe baza locului de nastere si a obligatiei de a prezenta acte care sa confirme posedarea cetateniei române. Decretul 169 a fost expresia juridica a dorintei lui Carol al II-lea de a combate „Garda de Fier” a lui Corneliu Zelea Codreanu, adoptând – fie si partial – chiar programul acesteia: «Era limpede ca „Garda de Fier” trebuia combatuta si ca singurul mijloc era sa i se adopte o parte din program» . În acest fel, dictatura carlista, începuta în 1938 va dobândi, în vara 1940, o pronuntata orientare fascista. Dar, înca înainte de aceasta ultima etapa a dictaturii regale au existat si alte indicii juridice si administrative ale recrudescentei persecutiilor antisemite. Astfel, bunaoara, legea constitutionala de la 27 februarie 1938 proclama la punctul „a” ceea ce numea „legea sângelui”, iar la punctul „b” facea distinctia juridica si politica între „românii de sânge” si „cetatenii români” .

2. Legislatia antisemita fascista

A. Cine era evreu în România?

La 8 august 1940 Carol al II-lea aproba Decretul-lege nr. 2560 privind statutul juridic al locuitorilor evrei din România, decret semnat de primul ministru Ion Gigurtu si de ministrul Justitiei Ion V. Gruia. Tot la 8 august 1940, era emis Decretul-lege nr. 2651 de interzicere a casatoriilor între români de sânge si evrei.

Aceste doua legi preced guvernarea fascista din România si reprezinta indiscutabil primele legi rasiale cu caracter fascist din România.

Începând din 1940 si pâna în mai 1942, s-au emis un mare numar de legi, decrete, regulamente si decizii ministeriale cu caracter antisemit . Decretul-lege nr. 2650 din 8 august 1940 privind statutul juridic al evreilor îi considera ca evrei pe cei intrând în urmatoarele categorii:

a) cei de religie mozaica; b) cei nascuti din parinti de religie mozaica; c) crestinii nascuti din parinti de religie mozaica nebotezati; d) crestinii nascuti din mama crestina si tata de religie mozaica, nebotezat; e) cei nascuti din mama de religie mozaica în afara casatoriei; f) femeile intrând în alineatele anterioare, casatorite cu crestini, daca trecusera la crestinism cel mai târziu la un an de la instaurarea Partidului Natiunii (22 iunie 1939); g) evreii de sânge, atei. Acestia erau socotiti evrei în sensul decretului de care ne ocupam si care avea putere de lege .

Definirea evreului în România se facea dupa criterii mai severe decât criteriile prevazute de legislatia antise­mita din Germania nazista. Punctele „d ” si „e ” ale legii emise în România în august 1940 o dovedesc în mod clar. Conform Decretului 2650, evreii din România erau împartiti în trei categorii:

•  Categoria I-a , evreii veniti în România dupa 30 decembrie 1918;

•  Categoria a II-a era alcatuita din: a) cei ce capatasera naturalizarea prin lege individuala sau dispozitie legala individuala pâna la 30 decembrie 1918; b) cei ce au dobândit naturalizarea în mod efectiv în temeiul articolului 7 din Constitutia modificata la 1879, servind tara sub drapel în timpul razboiului de independenta; c) cei ce, locuind în Dobrogea, au dobândit naturalizarea în temeiul legii; d) cei ce au luptat în linia de foc în razboaiele României, pentru România, cu exceptia celor disparuti sau trecuti în teritoriul ocupat; e) cei raniti, decorati, citati cu ordin pentru acte de bravura în timpul razboiului; f) urmasii celor morti în razboaiele României si urmasii celor cuprinsi în alineatele precedente.

•  Categoria a III-a era alcatuita din evreii ce nu faceau parte din categoriile I si II.

Decretul-lege nr. 2650 prevedea pentru toti evreii, indiferent de categorie, interdictia de a dobândi nume românesti. Evreii apartinând oricarei categorii nu puteau dobândi proprietati rurale în România si riscau ridicarea atributului puterii paterne daca dadeau eventualilor copii crestini o educatie potrivnica principiilor religioase sau nationale.

De asemenea, daca la data promulgarii decretului nu erau functionari publici, evreii din categoria a II-a nu puteau dobândi în viitor vreo functie publica si nu puteau fi militari de cariera. Evreii din categoriile I si III nu puteau fi functionari publici, avocati, comercianti, în comunele rurale, nici comercianti de bauturi alcoolice, militari, editori, membri ai asociatiilor sportive nationale, oameni de serviciu în institutiile publice. Decretul stabilea pedepse de la o luna la doi ani pentru cei ce încalcau prevederile.

Decretul-lege nr. 2650 îi privilegia în mod evident pe evreii care obtinusera naturalizarea în urma razboiului de la 1877 si pe cei naturalizati individual prin votul parlamentului, ca si pe urmasii acestor categorii. Dar numarul beneficiarilor era foarte mic (pâna la doua mii de persoane). De asemenea, erau privilegiati combatantii – decorati sau nu – din razboiul balcanic (1913) si din primul razboi mondial.

Prin prevederile sale, Decretul-lege nr. 2650 reprezenta o reîntoarcere la legislatia antisemita din România secolului al XIX-lea, legislatie care îi împiedicase pe cei mai multi dintre evreii din tara sa dobândeasca cetatenia româna. În plus, în expunerea de motive la acest decret-lege, ministrul Justitiei anticipa în mod corect ca împartirea evreilor în trei categorii «nu este întâmplatoare. Ea are rostul de tranzitie catre un regim care apartine zilei de mâine» . Într-adevar, dupa numai 27 de zile, statul român avea sa se transforme în stat national-legionar.

În pofida numeroaselor referinte la. „legea sângelui”, la „criteriul moral si juridic al sângelui”, la „criteriile biologice”, în definirea natiunii, legislatia antisemita din România acelor timpuri definea, în fapt, ca si legislatia din Germania nazista, evreul pe baze religioase.

Decretul-lege din 5 octombrie 1940 definea ca evrei pe «toti aceia având ambii parinti evrei sau numai unul, fara distinctie daca ei sau parintii lor sunt sau nu botezati în alta religie decât cea mozaica, daca sunt sau nu cetateni români sau daca domiciliaza sau nu în cuprinsul tarii» . Aceasta definitie a fost reluata ulterior în multe legi antisemite elaborate în România, legi privind reglementarea situatiei evreilor în învatamânt, organizarea si functionarea Colegiului medicilor, statutul militar al evreilor.

Aceste legi ilustreaza elocvent criteriile religioase care au stat la baza legislatiei fasciste, antisemite, elaborata în România. Dar au existat si oscilatii, în acea perioada, în definirea conceptului de evreu. Astfel, Decretul-lege din 17 decembrie 1941, referitor la recensamântul locuitorilor având „sânge evreiesc”, indiferent de cetatenia lor, preciza obligatia acestora de a se înregistra la „Centrala Evreilor din România”. Erau obligati sa se declare cei care aveau amândoi sau unul din parinti, sau unul din bunici «de sânge evreiesc». Cei cu un singur bunic evreu trebuiau sa faca declaratia respectiva la politie si nu la „Centrala Evreilor” . Un exemplu al oscilatiilor regimului în definirea notiunii de evreu îl constituia si faptul ca o persoana de origine evreiasca din parinti trecuti la crestinism si ea însasi botezata, putea intra în categoria „evreu” din punct de vedere fiscal si în categoria „crestin” din punct de vedere militar.

Legile antisemite adoptate la 8-9 august 1940 de guvernul Gigurtu, sub Carol al II-lea, au ramas criteriu permanent de referinta pentru legislatorii din regimurile fasciste ulterioare (regimul Antonescu-Sima si – apoi – regimul Antonescu). O trecere la crestinism era considerata de aceste regimuri ca valabila daca avusese loc înainte de 9 august 1940. În consecinta, se poate afirma ca, în pofida ostilitatii puternice manifestate de Antonescu împotriva lui Carol al II-1ea, în materie de legislatie antisemita a existat o continuitate de netagaduit între cele doua regimuri politice.

Antonescu a asimilat ca români, în 1943 în parte sau integral – prin decrete ale Presedentiei Consiliului de Ministri – pe câtiva evrei considerati ca „integrati” si «cu merite fata de comunitatea româneasca» . Aceste exceptii nu au îmbunatatit, însa, câtusi de putin soarta marii mase a populatiei evreiesti din România. Viata evreilor români a fost greu afectata de jurisdictia antisemita. Dar moartea multora dintre ei a fost adeseori cauzata de o „ a doua discriminare ” – aceasta geografica – si care nu a avut un caracter juridic atât de precis.

B. Legislatia economica fascista

Într-un interviu acordat în septembrie 1940 generalul Ion Antonescu sublinia ca evreii constituie cel mai important obstacol în calea dezvoltarii economiei românesti. «Voi rezolva problema evreiasca – declara generalul Antonescu – în cursul reorganizarii statului, înlocuind treptat pe evrei cu români.. » . Acest „program economic” al regimului Antonescu va fi pus în practica, la început în colaborare cu legionarii si – apoi – fara ei. Procesul de expropriere fortata a capitalurilor si bunurilor evreiesti a fost numit „românizare”.

Economistul corporatist Mihail Manoilescu, partizan al românizarii, (spunea ca)... prin românizare vom întelege si operatia trecerii unei întreprinderi cu capital strain în mâinile românilor si pe cea aproape identica a trecerii în aceleasi mâini a unei întreprinderi cu capital evreiesc; cu alte cuvinte nu vom face nici o deosebire între strainii din afara si evreii dinauntru” . În abordarea „teoretica” a conceptului, de „românizare”, Manoilescu nu facea, în fapt, decât sa distinga capitalul evreiesc din România de cel românesc pe criterii etnice . Astfel, „ românizarea ” a fost, în fapt, expresia economica a antisemitismului de stat . Ideea care a stat la baza „românizarii” a fost crearea unei „burghezii nationale românesti”, dedicata „neamului românesc” si însanatosirea economiei prin eliminarea elementelor alogene, în primul rând a evreilor.

În prima etapa a „românizarii”, adica între septembrie 1940 si ianuarie 1941, acest proces „economic” a avut un caracter haotic, luând adeseori forma deschisa a jafului. Legionarii i-au obligat pe multi proprietari de întreprinderi sau firme comerciale evreiesti sa-si vânda fortat proprietatile pe sume derizorii sau chiar sa le cedeze fara nici o plata. Aceasta forma haotica si antieconomica de expropriere a provocat considerabile perturbari în economia tarii, fapt care l-a nemultumit pe generalul Antonescu, acesta pronuntându-se pentru respectarea cadrului legal în vigoare.

În orasele României epurarea functionarilor publici evrei a început înainte de instaurarea regimului national-legionar la 6 septembrie 1940. Astfel, între 9 august 1940 si 30 septembrie 1940, un numar de 609 functionari evrei din 9 ministere au fost concediati.

Garda de Fier a impus un Decret-lege (la 13 septembrie 1940) prin care comisarii legionari pentru românizare dobândeau puteri discretionare în întreprinderile industriale. Corupti si incapabili, acestia au provocat în numai câteva luni pagube considerabile economiei românesti. Drept urmare, la 18 ianuarie 1941, comisarii pentru românizare au fost destituiti printr-un ordin al lui Ion Antonescu.

La 16 noiembrie 1940 a fost adoptat Decretul-lege nr. 3825 privind «românizarea» personalului din întreprinderi. Potrivit acestui decret, toate întreprinderile civile sau comerciale, de orice natura, erau obligate sa-i concedieze pe salariatii evrei. Erau exceptati: a) urmasii directi ai voluntarilor, invalizilor si mortilor din Razboiul pentru Independenta din 1877, daca la data decretului erau crestini; b) invalizii din primul razboi mondial; c) orfanii celor cazuti în razboiul pentru întregirea neamului (1916-1918).

Decretul prevedea despagubiri pentru cei concediati variind, în functie de vechimea în functie, între salariul pe 15 zile si salariul pe trei luni . Articolul 3 al legii 3825 prevedea: «salariatii evrei concediati în temeiul prezentului decret-lege au dreptul de a fi întrebuintati pentru lucrari de utilitate publica, dupa norme ce se vor stabili prin Jurnalul Consiliului de Ministri” .

Decretul-lege nr. 3758 din 10 noiembrie 1940 interzicea evreilor, indiferent de categorie, vânzarea produselor monopol de stat (sare, chibrituri, tutun), iar Decizia nr. 64258 din 28 noiembrie 1940 a Ministerului Muncii obliga magazinele alimentare apartinând evreilor sa tina închis duminica, «având în vedere promovarea comertului românesc» .

Daca procesul de expropriere a bunurilor evreiesti s-a desfasurat rapid si cu o relativa eficacitate, nu acelasi lucru se poate spune despre românizarea fortei de munca. Desi – în marea lor majoritate – evreii au fost concediati în 1943, mii de evrei lucrau cu diferite dispense si aprobari în întreprinderi particulare românesti . Economia româneasca, desi „românizata”, nu se putea dispensa de serviciile lor.

C. Munca obligatorie

O alta componenta a legislatiei economice antisemite aplicata de fascismul românesc a fost munca fortata. Decretul-lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 stabilea ca evreii din România sunt obligati „de a presta munci în interes obstesc... în folosul Ministerului Apararii Nationale, ori în folosul celorlalte departamente sau institutiuni publice de acord cu Ministerul Apararii Nationale care, prin Cercurile de Recrutare, tine controlul evreilor având aceasta obligatiune” . Acelasi decret-lege stipula ca „pe tot timpul efectuarii muncilor de interes obstesc, evreii sunt supusi atât regimului, cât si jurisdictiei militare” . Munca obligatorie a evreilor din România s-a desfasurat în orasele de resedinta (evrei între 18 si 20 ani si 41-50 ani) sau în asa-numitele detasamente exterioare (evrei între 21 si 40 ani). Sanctiuni severe, mergând de la pedeapsa corporala si deportare pâna la pedeapsa cu moartea, amenintau permanent pe evreii supusi muncii obligatorii:

f. Pentru abaterile de mica importanta (întârziere la apel, atitudine nedisciplinata) efectuate în cadrul detasamentelor de lucru, comandantii respectivi vor aplica evreilor pedeapsa corpo­rala conform regulamentului.

g. Vor fi sanctionati cu trimiterea în Transnistria la munca grea sau în ghetouri împreuna cu familiile lor (tatal, mama, sotia si copiii) toti evreii care comit urmatoarele infractiuni: repeta abaterile aratate la punctul f de mai sus; nu executa constiincios serviciul la munca sau se sustrag de la lucru prin înselaciune, cumparare, interventie, neprezentare la chemarile facute pentru munca obligatorie, parasire fara voie a lucrului etc.; nu anunta Cercului de Recrutare schimbarea domiciliului fie în oras, fie dintr-un oras în altul chiar daca au aprobarea Ministerului Afacerilor Interne; vor avea relatii intime cu româncele .

Munca obligatorie a evreilor din România a fost coordonata si supervizata de Marele Stat Major al Armatei, conform ordinului nr. 5295 semnat de Ion Antonescu. Corpurile de Armata aveau dreptul de a întrebuinta în cadrul muncii obligatorii si femei între 18 si 40 de ani. Regulamentele militare precizau ca aceste femei puteau fi utilizate ca spalatorese, croitorese sau la munci de birou. Teoretic numai evreii între 18 si 50 de ani erau obligati sa execute munca fortata. În fapt, au fost numeroase cazurile de utilizare la munca fortata a tinerilor sub 18 ani. Acesti tineri au fost folositi la curatatul zapezii, la diverse munci agricole sau la dezgroparea victimelor bombardamentelor anglo-americane.

Cazati deseori în conditii improprii (vagoane, baraci, grajduri), suferind de foame, frig, lipsa de îmbracaminte si îngri­jire medicala, evreii supusi muncii obligatorii erau permanent amenintat cu cele mai drastice pedepse ale jurisdictiei militare. La 18 iulie 1941, ministru subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne dispunea ca toti evreii care se gasesc în lagare de munca sa fie pusi „la munca grea”. Daca fug, se împusca unul din zece. Daca nu muncesc cum trebuie, „nu li se da mâncare, nici nu li se permite sa primeasca sau sa cumpere” .

Evreii care nu executau constiincios munca obligatorie, cei care încercau sa se sustraga, precum si cei care paraseau taberele de munca erau pedepsiti cu internarea în lagar sau cu deportarea în Transnistria. Uneori munca fortata putea fi rascumparata cu bani. Supervizarea evreilor aflati la munca obligatorie a fost facuta si de Inspectoratul general al taberelor si detasamentelor de munca obligatorie de folos obstesc de pe lânga Ministerul Muncii.

D. Statutul militar al evreilor

Statutul militar al evreilor din România, în timpul guvernarii fasciste a fost folosit ca o dubla pârghie. Pe de o parte, acest statut militar a însemnat, practic, organizarea muncii fortate a evreilor sub autoritate si jurisdictie militara. Pe de alta parte, statutul militar al evreilor a permis impunerea unor taxe fiscale suplimentare. Decretul-lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 prevedea excluderea evreilor de la serviciul militar. Acestia erau obligati, în schimb, sa „plateasca taxe militare statornicite prin lege, precum si sa presteze munci de interes obstesc potrivit nevoilor statului” . Erau obligati sa plateasca taxele militare si evreii considerati inapti pentru serviciul militar. Conform aceleiasi legi, putinii ofiteri si subofiteri evrei aflati în armata în serviciu activ erau pensionati, beneficiind de drept la pensie, numai daca aveau cel putin 10 ani de activitate.

La 20 ianuarie 1941 Decretul-lege nr. 132 prevedea marirea taxelor militare datorate de fiecare evreu. Erau obligati sa plateasca aceste taxe si evreii rechizitionati la munca în diverse întreprinderi, fiind scutiti numai evreii folositi la munca obligatorie, pe timpul acestei munci. Erau scutite de taxe numai cadrele militare pensionate. Medicii, farmacistii, inginerii si arhitectii evrei rechizitionati si întrebuintati de armata urmau sa primeasca solda în conformitate cu gradul avut înainte, conform deciziei ministeriale nr. 23325 din 27 ianuarie 1941.

E. Statutul evreilor din domeniul sanitar

Conform Legii nr. 3789 din 15 noiembrie 1940, Colegiul Medicilor îi excludea pe medicii evrei, de religie mozaica sau crestinati, precum si femeile medici de origine etnica evreiasca, indiferent de religia lor si indiferent de religia si nationalitatea persoanelor cu care erau casatorite. Se instituiau asociatii profesionale judetene ale medicilor evrei, care aveau dreptul de a îngriji numai bolnavi evrei. Chiar si pentru a fi înscris în asociatia profesionala a medicilor evrei se cerea acestora sa fie cetateni români, stabiliti în România înainte de 1 iunie 1919. Medicii evrei aveau obligatia de a purta o insigna si o parafa cu mentiunea „medic evreu ” . Medicii evrei nu aveau dreptul de a colabora la revistele stiintifice de specialitate si nu puteau fi membri ai societatilor stiintifice.

Membrii Colegiului Medicilor (crestini) puteau îngriji «numai bolnavi crestini de origine etnica româna sau ariana si bolnavi turci, putând, în mod exceptional, da îngrijiri bolnavilor evrei numai în caz de urgenta» .

Prin Legea nr. 3294 din 3 octombrie 1940 se interzicea evreilor dreptul de a concesiona altora farmacii, iar prin Legea 1309 din 29 noiembrie 1941 se interzicea evreilor de a lua în concesiune farmacii. Evreii nu aveau, de asemenea, dreptul de a detine autorizatii pentru drogherii, depozite de medicamente sau laboratoare de produse medicale. Legislatia în domeniul medical a fost adoptata în numele «mentinerii, dezvoltarii si ameliorarii sanatatii elementelor etnice românesti».

F. Discriminarea în domeniul învatamântului

La 29 august 1940, în timpul ultimelor zile de domnie a lui Carol al II-lea, a fost adoptata decizia Ministerului Educatiei Nationale cu numarul 153377, privitoare la elevii si studentii evrei. În învatamântul primar se prevedea ca, în cadrul scolilor evreiesti, limba româna, istoria si geografia sa fie predate de învatatori români numiti de Ministerul Învatamântului. În învata­mântul secundar se aplica fara echivoc „numerus clausus”. Pro­centul evreilor nu putea depasi 6% din numarul total al elevilor dintr-o clasa, fiind privilegiati la admitere elevii evrei din categoria a II-a. Elevii evrei de categoria I si a III-a, admisi în limita locurilor ramase disponibile, urmau sa achite taxe speciale fixate de comitetul scolar. Acelasi procent de 6% se aplica si în învatamântul profesional. Potrivit aceleiasi reguli si cu acelasi procent, erau admisi si studentii evrei în învatamântul superior. Foarte curând, însa, „numerus clausus” s-a transformat în „numerus nulus”. Tinerii evrei nu erau admisi în colegii sau universitati. A fost permisa crearea unor scoli si licee evreiesti, complet segregate, atât din punctul de vedere al elevilor cât si din acel al cadrelor didactice. A fost, de asemenea, interzisa consultarea si utilizarea în bibliotecile publice a cartilor având autori evrei, întocmindu-se în acest scop un tabel cu autori evrei care a fost afisat în biblioteci si librarii .

G. Alte masuri juridice si administrative cu caracter antisemit

În toamna anului 1940, zeci de asociatii profesionale, sportive sau de alta natura au exclus din rândurile lor pe toti membrii evrei. Între aceste asociatii se aflau barourile, fede­ratiile sportive, uniunea si sindicatul ziaristilor, diverse asociatii medicale, Societatea Scriitorilor, Opera Româna, Societatea Arhitectilor, precum si asociatia surdo-mutilor. Începând din toamna lui 1940, printr-o serie de decizii ministeriale si decrete-lege cultul mozaic capata un statut discriminat în raport cu celelalte culte religioase din România.

Decizia cu nr. 4235 din 9 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor preciza ca toate sinagogile pot functiona numai pe baza unei aprobari speciale a ministerului în cauza. De asemenea, la începutul anului 1941 generalul Radu Rosetti, Ministrul Instructiunii, Educatiei, Cultelor si Artelor propunea sa se interzica prin lege evreilor de a trece la alta religie. Iata argumentul adus în sprijinul acestei propuneri: „fiinta etnica a neamului nostru trebuie ferita de amestecul cu sânge evreiesc” .

Prin Decizia 42181 din 8 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor, tot personalul evreiesc al teatrelor si operelor din România era concediat. Erau înfiintate teatre si trupe de teatru evreiesti care erau autorizate a prezenta piese în limba româna, dar nu si piese apartinând unor autori români. Prin Decretul-lege 3850 din 20 noiembrie 1940, erau „românizate” casele de filme, cinematografele si birourile de voiaj si turism.

Evreilor le era interzisa, prin unele decizii administrative locale, detinerea de biciclete si motociclete, iar o hotarâre a Ministrului Subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Interne, din 26 august 1941, interzicea accesul evreilor la stranduri .

Prin Decretul-lege nr. 1253 din 7 mai 1941 se interzicea evreilor sa posede aparate de radio-receptie, ei fiind obligati sa depuna în termen de 15 zile aparatele respective la sectia de politie în raza careia domiciliau. În raportul ministrului de Interne catre Ion Antonescu se specifica referitor la acest decret-lege: „... evreii posesori de aparate de radio receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii pe care apoi le raspândesc alarmând permanent populatia” .

Evreii din România au fost supusi unor masuri de impunere fiscala discriminatorie în obiecte sau bani. Prin Legea nr. 936 din 21 octombrie 1941 evreii erau obligati, în functie de venitul anual, sa predea Armatei Române o anumita cantitate de îmbracaminte si încaltaminte noua si de buna calitate. De asemenea, legea privea obligativitatea predarii de paturi, saltele si lenjerie de pat. Cei care se sustrageau de la aplicarea acestei legi erau pedepsiti cu închisoare corectionala de la 5 la 10 ani si cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei . La 1 mai 1942 Decretul-lege nr. 1257 suspenda decretele-legi privind interzice­rea folosirii de catre evrei a aparatelor de radio si obligativitatea constituirii si predarii de stocuri de îmbracaminte în cazul „cetatenilor români care, având sânge evreiesc, au unul din parinti de alta origine decât aceea evreiasca, sunt crestini si au trecut la crestinism înainte de 9 august 1940” .

Evreii din România au fost supusi si la restrictii privind aprovizionarea cu alimente: aveau posibilitatea de a cumpara numai pâine, fiindu-le interzisa cumpararea de chifle. Pretul pâinii era mai ridicat pentru evrei, lor eliberându-li-se pentru pâine cartele distincte barate . Au existat si o serie de masuri locale, discriminatorii luate împotriva evreilor români. Astfel la 25 martie 1942, prin ordo­nanta cu nr. 7881, prefectul militar al judetului Botosani interzicea accesul cu marfa taranilor în locuintele evreiesti. Evreii aveau voie sa se aprovizioneze în piete si în magazine numai între orele 10 si 12 dimineata . Primarul orasului Roman interzi­cea complet vânzarea de pâine evreilor . Acelasi tip de restrictii a fost adoptat si de prefectul militar al judetului Tecuci: în afara interdictiei de a cumpara de la sateni si în afara obligatiei de a se aproviziona numai în piete între orele 10 si 12, se mai interzicea accesul evreilor în piete în zilele de joi si duminica .

Si recensamântul populatiei evreiesti din România s-a facut separat. Conform Decretului-lege din 17 decem­brie 1940, erau socotiti evrei si cei având un singur bunic evreu, dar acestia nu trebuiau sa se înregistreze la „Centrala Evreilor din România”, ci la sectiile locale de politie. Prin Decretul nr. 1257 din 30 aprilie 1942, erau exceptati de la recensamântul populatiei evreiesti evreii crestinati înainte de 9 august 1940 si având unul din parinti de alta origine decât cea evreiasca .

Steaua galbena (sau neagra) nu a fost impusa populatiei evreiesti din România în mod sistematic. Au fost obligati sa poarte acest semn distinctiv evreii din unele judete din Moldova precum si evreii din Bucovina. Se parea însa ca în vara si toamna anului 1941 nici un evreu român nu va putea evita steaua galbena.

În orice caz, imediat dupa declansarea razboiului contra U.R.S.S. si a marelui pogrom de la Iasi, într-o serie de localitati din Moldova a fost introdus portul obligatoriu al stelei galbene de catre evrei. Erau exceptati evreii îmbracati în uniforme militare.

Într-un memoriu adresat la 15 iulie 1941, lui Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, dr. Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti, cerea anularea acestei masuri aratând ca ea nu are nici o justificare legala. Primit în audienta la 2 august 1941 de catre ministrul Afacerilor Interne, Filderman obtinea promisiunea anularii obligatiei de a se purta steaua galbena în nordul Moldovei. Totusi, masura a ramas în vigoare . Doctorul Filderman a continuat sa ceara anularea masurii.

La 6 septembrie 1941, Filderman si Seful Rabin Alexandru Safran adreseaza un memoriu Patriarhului Nicodim al bisericii ortodoxe române, solicitându-i sa nu permita profanarea Stelei lui David , iar la 8 septembrie 1941, Filderman obtine o audienta la Ion Antonescu. Bine dispus, acesta îl primeste pe Filderman împreuna cu doctorul Nicolae Lupu si da dispozitie lui Mihai Antonescu „sa se suprime semnul în toata tara” . La 10 septembrie 1941, prefectul politiei capitalei N. Radu, comunica în scris Presedintelui Comunitatii Evreilor Spanioli ca, în urma hotarârii maresalului Ion Antonescu, evreii nu vor purta nici un semn distinctiv . Ordinul anulat a fost totusi aplicat temporar la Pitesti la 12 septembrie 1941 pentru cei 350 de evrei care locuiau în acel oras .

Anularea ordinului de purtare a stelei galbene (sau negre) nu a scapat neobservata de autoritatile germane. În publicatia „Bukarester Tageblatt” din 22 decembrie 1941 se sublinia necesitatea purtarii stelei ca o componenta de baza a „Noii Ordini” .

La 26 februarie 1943, generalul Corneliu Caloteanu, guvernatorul militar al Bucovinei, a introdus prin ordonanta cu nr. 15 obligativitatea pentru evreii din Bucovina de a purta steaua galbena. Nerespectarea ordinului se sanctiona cu internarea într-un lagar de munca. Erau exceptati de la prevederile acestui ordin evreii botezati, femeile evreice casatorite cu crestini sau femeile evreice având copii în urma casatoriei cu un crestin chiar daca divortasera .

La 18 august 1943 ziarul «Porunca Vremii» continua sa ceara introducerea pe întreg cuprinsul tarii a „Stelei lui David”, ca semn distinctiv pentru evrei, dând exemplu masura luata înainte în Bucovina .

Insistentele lui Wilhelm Filderman aveau sa constituie unul dintre factorii care au dus la dizolvarea Uniunii Comunitatilor Evreiesti si la înfiintarea „Centralei Evreilor”. Prin Decizia nr. 49 din 30 octombrie 1941, Mihai Antonescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, l-a însarcinat pe Radu Lecca, director la presedintia Consiliului de Ministri sa se ocupe de «reglemen­tarea regimului evreilor» .

Radu Lecca a functionat ca împuternicit al Guvernului în problemele evreiesti conform deciziei amintite pâna în 1943, când s-a înfiintat Comisariatul General pentru Problemele Evreiesti de pe lânga Subsecretariatul de Stat al Muncii. Radu Lecca era deci functionarul superior prin care era controlata si coordonata Centrala Evreilor din România. Instrument admi­nistrativ si economic al autoritatilor române, „Centrala Evreilor” avea urmatoarele atributii:

„•  Reprezentarea exclusiva a intereselor evreilor din România si administrarea bunurilor fostei Uniuni a Comunitatilor Evreiesti din tara;
•  Organizarea evreilor în conformitate cu dispozitiunile Guvernului Român;
•  Reeducarea si organizarea evreilor pentru munci si meserii;
•  Pregatirea emigrarii evreilor;
•  Organizarea activitatii culturale si a scolilor evreilor;
•  Organizarea asistentei evreiesti;
•  Organizarea participarii evreilor la munci, conform legii pentru organizarea muncii nationale;
•  Organizarea exercitarii profesiunilor evreilor în conditiile stabilite de guvern;
•  Editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;
•  Furnizarea tuturor datelor si informatiunilor cerute de autoritati în legatura cu problemele de românizare;
•  Înfiintarea si tinerea la curent a fisierului si a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;
•  Primirea cererilor pe care evreii le adreseaza diverselor autoritati si înaintarea lor cu referinte autoritatilor competente;
•  Emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor, fiecare evreu fiind obligat a avea un carnet de identitate prevazut cu fotografie;
•  Executarea tuturor dispozitiunilor primite din partea guvernului, prin împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor” .

Centrala Evreilor din România a fost înfiintata prin legea nr. 1090 semnata la 16 decembrie 1941 de maresalul Antonescu.

Viata evreilor din România, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost marcata de o serie de masuri administrative si juridice care au permis: deportari si evacuari, expulzari, organizari de ghetouri. În acelasi timp, a fost permisa teoretic si într-o mica masura, a fost posibila practic, emigrarea evreilor români.

«În comparatie cu ceea ce s-a întâmplat în cadrul altor natiuni din occidentul si centrul Europei, în care emanciparea a fost rodul unui lung proces de reconciliere mutuala între evrei si crestini, emanciparea celor mai multi dintre evreii români a avut loc în urma unor interventii din afara tarii» si împotriva guvernantilor români. Asa s-a întâmplat la Conferinta de pace de la Paris (1856), la Congresul de la Berlin (1878), la încheierea tratatelor de pace de la Saint Germain (1919). În momentul în care fragilul echilibru european, nascut dupa primul razboi mondial, a fost distrus de Germania, guvernantii din România s-au simtit liberi sa anuleze legile privind emanciparea evreilor.