V. Transnistria

Masacrele din Transnistria

Făcând parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de România după cucerirea lui. Acest teritoriu n-a fost, pur și simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil față de Antonescu, iar Nistrul a constituit o reală graniță.

La 19 august 1941, s-a decretat că în Transnistria opera administrația română. Gheorghe Alexianu a fost numit guvernator al Transnistriei. Într-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase în ceea ce Alexander Dallin a numit „groapa etnică a României” . „Transnistria a fost un de­zastru care a durat o veșnicie. Raul Hilberg consideră c㠄în acest teritoriu românii au ucis în regiunea Odessa și Golta aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nici o țară, cu excepția Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor .”

Dintre evreii deportați din Basarabia și Bucovina în Transnistria, au reușit să supraviețuiască până la sfârșitul războiului doar 50.000. Ceea ce înseamnă că minimum un sfert de milion de evrei muriseră în Transnistria. Nu toți, însă, au fost asasinați. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului și a mizeriei cumplite. În mărturia sa scrisă după război, un supraviețuitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat următoarele: „La Obodovca am rămas doi ani și jumătate. Dintr-un efectiv, de 1.500 de deportați au rămas în viață 10%.”

Dar în Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfășurat la Odessa, în luna octombrie a anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari măceluri ale populației civile din întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane și românești au ocupat orașul Odessa. Conform evaluărilor Dorei Litani, în momentul ocupării orașului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei și „mii de evrei, mai ales intelectuali, au fost uciși în primele 24 de ore” . „Cartea Neagr㔠a lui Ilya Ehrenbug și Vassili Grossman menționează un număr de 3-4.000 de evrei împușcați în primele zile ale ocupării orașului Odessa.

La 23 octombrie 1941, o explozie provocată de o mină a aruncat în aer clădirea în care se afla, comandamentul militar român de la Odessa. În urma exploziei acesteia, au fost uciși generalul Glogojanu, 16 ofițeri, 9 subofi­țeri și 35 de soldați.

Este foarte probabil ca la Odessa să fi fost uciși cel puțin 25.000 și poate până la 40.000 de evrei, în oraș și la Dalnic.

Un alt masacru de mari dimensiuni, în care au fost implicate în mod direct autoritățile române din Transnistria, a avut loc în județul Golta, la o lună după masacrul de la Odessa.

Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de război, ordinul de exterminare a deținuților din Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul județului Golta, iar execuțiile fuseseră efectuate de polițiștii ucraineni și de jandarmii români care se aflau în serviciul său. Majoritatea victimelor era compusă din evrei din Ucraina, dar printre cei uciși s-au numărat și mii de evrei din Basarabia.

Masacrul a început în dimineața zilei de 21 decembrie 1941. Internații au fost astfel împărțiți: în câteva grajduri au fost înghesuiți internații bolnavi și infirmi, ce nu se puteau deplasa în afara lagărului, în pădurea unde urma să se facă execuția, iar cei valizi în restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor și infirmilor. Peste grajdurile în care se aflau ei s-a turnat petrol, după ce mai înainte se așternuse un strat de paie peste acoperișul grajdurilor și la intrări. S-a dat ordin „aprindeți focul” și, în câteva minute, cele două grajduri și cu cei 4.000-5.000 de internați ardeau ca două torțe, sub supravegherea poliției trimisă de Isopescu Modest, ca să-i desăvârșească opera criminală.

Nu-i greu de imaginat prin ce frământări chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau închiși în celelalte grajduri, așteptând să le vină rândul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, și anume, râpa de lângă o pădurice din apropierea lagărului. Fiecare avea un rol de îndeplinit. Pădurea era locul unde cei destinați execuției erau jefuiți de tot ce mai aveau de preț asupra lor, iar râpa era destinată locului propriu-zis de execuție și de ardere.

În timp ce ardeau cele două grajduri, internații valizi erau scoși și mânați spre locurile de execuție. Scene îngrozitoare se petreceau în acele momente, când mamele își luau copiii în brațe și cereau cerului scăpare, când părinții își încurajau copiii și soția, când disperarea pusese stăpânire peste toți cei 46.000 de internați. Se mai auzeau încă țipetele deznădăjduite din grajdu­rile care ardeau și se prăbușeau peste cadavre.

Aduși în pădure, erau mai întâi jefuiți și dezbrăcați astfel încât, complet goi, erau îngenunchiați la marginea râpei, unde apoi au fost împușcați în grupe de câte 300-400 cu cartușe explozive. Masacrul a continuat în același ritm și în zilele de 22 și 23 decembrie 1941. În ziua de 24 decembrie a fost suspendat până la 28 decembrie 1941. Dat fiind numărul mare – 43.000 – al celor masacrați, acuzatul Isopescu Modest, pentru a face să dispară orice urm㠖 credea el – a dat ordin să fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de două luni de zile: ianuarie și februarie 1942.

La Acmecetca au fost omorâți prin înfometare 4.000-5.000 de internați, după cum spun martorii. Dar nu numai evreii au fost supuși acestui tratament, ci și țiganii, țiganii lui Antonescu, care au fost aduși aici, deportați și ei din țară, spunându-li-se: Voi vă veți lua, fiindcă nu sunteți evrei, căruțele, caii și avutul, pentru că veți fi colonizați acolo și vi se va da pământ.

Au fost duși, și ei au ajuns în imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat întâi căruțele și caii, și cum țiganii aveau și ei asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supuși și ei jafului, o jefuire totală. Erau și ei internați în simple cocine de porci; nu li se dădea nici o posibilitate să muncească, să-și câștige existența. De aceea mureau ca muștele, spun martorii. Acești țigani au avut aceeași soartă, fie că au fost împușcați, fie c㠖 mai ales – au murit de foame sau de frig.”

Un document, mărturie postbelică, confirmă cifrele dezvăluite în cursul procesului primului lot de criminali de război, și îndeosebi: 48.000 de morți la Bogdanovca, 14.000 de morți la Dumanovca și 14.000 de morți la Acmecetca . Din cele două surse rezultă faptul că cel puțin 70.000 de persoane au fost exterminate în cele trei localități numite mai sus, începând din 21 decembrie 1941 până la sfârșitul lui februarie 1942. Se pare că ar fi existat și unele complicități germane în organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau în apropiere, pe celălalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos și au făcut presiuni asupra lui Isopescu pentru ca acesta să-i execute pe internați.

Anul 1942 a început în Transnistria prin acțiuni menite să termine exterminarea evreilor din județul Golta, precum și prin deportarea evreilor de la Odessa.

În Transnistria a acționat în prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceeași unitate „special㔠își desfășurase, în prealabil, activitatea și în Bucovina și era atașată Armatei a XI-a germană, aflată sub comanda generalului von Schobert (iar mai târziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august până la 15 august 1941, Einsatzgruppe D a acționat în regiunile Nicolaev și Cherson, iar după 1 octombrie 1941, la est de Nipru . Einsatzgruppe D și-a desfășurat activitatea și la Simferopol. Zona ei de acțiune: „orașul situat cel mai la nord era Cernăuți, la sud zona sa se întindea până la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea” . Din iunie 1941, până în iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, țigani, ucraineni, partizani, intelectuali, bolnavi mintali

Mostovoi a fost cel mai mare centru de exterminare a evreilor din Berezovca. Conform evaluărilor supraviețuitorilor și ale jandarmilor români, cel puțin 30.000 de evrei au fost exterminați în împrejurimile Mostovoiului. Alte execuții în masă au avut loc la Balaiciuc (2.000 de victime), Zaharovca (1.500 de victime), Rastadt (600 de victime) . În mai 1942, jandarmii români și polițiștii germani ucid la Vasilinova, Berezovca, 40 de evrei . Aproximativ 31.000 de evrei internați în districtul Berezovca au fost predați germanilor de comandantul de jandarmi Adam Popescu. Acești deportați nu s-au întors niciodată . „Au sosit la Berezovca și aproape 2.000 de evrei din Odessa care supraviețuiseră asasinatelor comise de armata română în 1941. Gara orașului, situată la vreo sută de kilometri nord-est de Odessa, era înconjurată de sate populate de ucraineni și de „etnici germani”. Odată coborâți din tren, evreii erau duși pe câmp și împușcați de etnicii germani aparținând organizației Selbstschutz, cantonată în apropiere. La aceste victime se adăugau și cele ce veneau din orășelele și târgușoarele mai puțin importante. În luna mai, un membru al serviciului diplomatic german indica o cifră totală. Conform evaluării lui, fuseseră transferați în satele germane din Transnistria aproximativ 28.000 de evrei. Un raport ”al jandarmeriei de la Berezovca menționează în aprilie 1942 că 85% din evreii din județul Berezovca au și fost executați de formațiunile SS . Un alt raport al jandarmeriei de la Berezovca, datat din mai 1942, menționează că în cursul lunii aprilie, toți evreii din Odessa cazați la Mostovoi, au fost împușcați într-un câmp de către formațiunile SS, care au ars apoi cadavrele . Jandarmii români au executat, și ei, 300 de evrei transferați de la Vapniarca la Berezovca în primăvara lui 1942 . La începutul lunii iunie 1942, trupe ale poliției SS care aparțineau coloniei germane Lichtenfeld au împușcat la Suha Verba 1.200 de evrei. Acest asasinat în masă a fost raportat Guvernământului Transnistriei de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria . La 3 iulie 1942 autoritățile române predau germanilor la Brailov (Bratslav?) localitate situată la 10 km N-E de Smerinka, 247 de evrei care se refugiaseră pe teritoriul românesc. Germanii îi execută imediat .

La 19 august 1942, „la cererea organizației, Todt și cu aprobarea prefectului județului Tulcin, col. Loghin, un număr de 3.000 de evrei, dintre cei deportați în iunie din Cernăuți, sunt predați germanilor și trecuți dincolo de Bug” (...) „ Din acești 3.000 de oameni nu s-a mai întors aproape nimeni . Bătrânii, o parte din femei, o parte din copii și neputincioșii au fost împușcați chiar în primele zile. Ceilalți au fost omorâți cu încetul, pe măsură ce nu mai puteau fi folosiți la muncă.” La 6 iunie 1943, un alt transport de 829 evrei a fost trimis la cererea organizației Todt de la Moghilev la Trihati pentru construirea unui pod peste Bug. Soarta acestor evrei a rămas necunoscută.

Câți evrei au pierit, oare, în Transnistria? Un număr de 146.000 de evrei români trecuseră în 1941 (și câteva mii în 1942) peste Nistru. În 1943 se mai aflau încă în viață numai 50.741 din acești evrei. Deci 100.000 de evrei români au pierit în Transnistria. Trebuie să mai adăugăm la această cifră și pe cei aproximativ 25-30.000 de evrei (marea majoritate localnici) masacrați la Odessa, pe cei cel puțin 28.000 de evrei omorâți de germani la Berezovca (în mare majoritate localnici), pe cei 75.000 de evrei uciși la Golta (din nou în marea majoritate localnici), precum și pe cei 10.15.000 de evrei trimiși peste Bug de autoritățile române și care vor muri exterminați de germani. La aceste victime trebuie adăugați cel puțin 11.000 de țigani români, care au murit în Transnistria, parte a celor 25.673 de țigani deportați în 1942 în Transnistria. Jean Ancel estimează că 180.000 evrei localnici au căzut victima autorităților române în Transnistria . Julius Fischer considera că 87.000 de evrei români au murit în Transnistria și că 130.000 de evrei localnici au fost uciși în această regiune . Marcu Rozen estimează numărul evreilor morți în administrația românească la 270.000, din care 155.000 evrei români și 115.000 evrei localnici ucraineni .

Viața în Transnistria

După cum scriau Raul Hilberg și Julius Fischer, „Transnistria a fost un îndelung dezastru” și un „monstru geografic” . Transnistria nu fusese considerată la-nceput de autoritățile românești ca fiind locul de deportare a evreilor. Antonescu vorbea despre un spațiu de dincolo de munții Urali, destinat evreilor. Ideea de bază a administrației românești era să-i împingă pe evreii ce izbutiseră să scape cât mai departe posibil, cât mai departe de granițele României sau ale teritoriilor pe care ea le ocupa. Lucrul acesta se petrecea, evident, în vara lui 1941, atunci când deportările rapide dincolo de Nistru nu le conveneau deloc germanilor și atunci când, în consecință, germanii îi împingeau înapoi pe deportați. Aceste operațiuni s-au repetat în februarie 1942, dar cu o intensitate mai mică.

La 4 octombrie 1941, Secția a II-a a Marelui Cartier General al armatei române trimitea, în numele mareșalului Antonescu, armatei a IV-a române ordinul de a-i deporta pe toți evreii din Transnistria în lagăre situate pe Bug .

Conform referatului generalului C.Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei și ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, referat cu data de 19 noiembrie 1943, fuseseră deportați în Transnistria din Basarabia, Bucovina și Dorohoi 110.033 de evrei. Referatul menționa că la data respectivă se mai aflau încă în viață 50.741 evrei, care se găseau mai ales în județele Moghilev, Golta și Tulcin .

La 9 septembrie 1942 se aflau în Transnistria 82.921 evrei, menționa raportul 9.318 al inspectorului Jandarmeriei din Transnistria. Același raport menționa ca dispăruți 65.000 evrei din Odessa, 4.000 evrei din Moghilev și pe toți evreii din Berezovca, Ananiev, Ovidopol și Oceacov .

Situat aproape de Nistru, județul Moghilev a dat posibilitatea de a supraviețui celui mai mare număr de evrei. Incursiunile germane erau aici mai rare, astfel încât comunitatea evreiască a izbutit să se organizeze mai bine, îndeosebi la Moghilev. Nici autoritățile românești n-au acționat cu aceeași cruzime pe care o manifestaseră la Golta și la Odessa. Au existat localități în care se găseau de la 1 la 6 deportați, dar și altele, ca de exemplu, Moghilev, unde se aflau mai mult de 15.000 deportați. Cifrele referitoare la deportarea evreilor din Basarabia și rata lor de supraviețuire sunt confirmate de Alexandru Dallin.”

În luna octombrie 1941 convoaiele de deportați din Basarabia și Bucovina treceau Nistrul prin punctele Moghilev, Râbnița, Iampol. La 10 octombrie 1941 „primele convoaie plecate din Vertujeni în direcția Rezina au trecut Nistrul la Râbuița, au fost mânate mai departe la Birzula, unde au poposit în grajduri și apoi au fost gonite până la Grozdovca. Ghetoul înființat acolo este comandat de un caporal. El ia în primire primul convoi numărând oameni prin lovituri de drug în spinarea fiecăruia.”

La 16 noiembrie 1941, „un convoi masiv de evrei dorohoieni trece prin Șargorod, în drum către o localitate de pe malul Bugului. Oamenii sunt în asemenea hal de mizerie, încât țărăncile ucrainene, venite la bazar, le dăruiesc toate alimentele aduse spre vânzare, îngenunchează în fața Preturii și, plângând, solicită pretorului Dindelegan aprobarea ca acest convoi să rămână în orășel. Cu greutate și sacrificii, conducătorii ghetoului local au obținut această aprobare provizoriu, până la primăvară.”

La 30 noiembrie 1941 s-au efectuat la Moghilev razii, în urma cărora evreii fără autorizația de a rămâne pe loc au fost deportați spre interiorul Transnistriei. Iar în urma deportărilor acestora din Moghilev mulți copii au rămas fără părinți . La 1 decembrie 1941 sunt semnalate cazuri de tifos exantematic la Bersad (județul Balta), Șargorod (județul Moghilev) și în orașul Moghilev își face apariția febra tifoidă .

La 10 decembrie 1941, Ion Antonescu dă Centralei Evreilor autorizația de a trimite medicamente evreilor deportați în Transnistria .

La 10 decembrie, la ordinul Guvernământului Transnistriei, în această regiune rublele sunt schimbate contra mărci germane. Țăranii nu au încredere în această monedă și nu-și vând alimentele decât în schimbul unor obiecte, ceea ce înrăutățește și mai mult situația evreilor . Autoritățile române nu erau dispuse să-i primească pe evrei la Moghilev, Râbnița și Iampol decât în tranzit. La 20 decembrie 1941, peste 500 de evrei deportați la Moghilev sunt din nou deportați în interiorul Transnistriei; cinci zile mai târziu, în aceeași localitate izbucnește o epidemie de tifos exantematic .

Situația acestor evrei era înfricoșătoare. 15.000 de evrei români au fost predați – dincolo de Bug – germanilor, care i-au executat. Populația evreiască locală a fost executată în masă la Odessa și în județul Golta. Majoritatea deportaților evrei din Basarabia și Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei și frigului. N-a existat nici un fel de distribuire ritmică de alimente. Mulți evrei trăiau din cerșit și-și vindeau îmbrăcămintea pentru a cumpăra hrană, ajungând, în cele din urmă, aproape goi. În anumite lagăre, evreii au fost hrăniți cu mazăre furajeră și, în consecință, au fost loviți de paralizie. Deportații se hrăneau cu frunzele copacilor, cu iarbă, coji de cartofi. Evreii locuiau deseori în grajduri sau în cocine, unde nu aveau nici măcar paie. Cu excepția a trei lagăre (Peciora, Vopniorka și Scazineți) și a închisorii din Râbnița, evreii deportati trăiau în ghetouri închise sau deschise, în localitățile în care li se ordonase să locuiască, fiind siliți să presteze muncă obligatorie, mai mult sau mai puțin organizată și, totodată, fiind supuși procedeului „natural” de exterminare descris mai sus. Acest procedeu „natural” de exterminare a fost stopat spre sfârșitul lui 1943, când atitudinea autorităților române față de evreii deportați a început să se schimbe.

În luna ianuarie 1942 epidemia de tifos exantematic. a luat proporții. La 5 ianuarie 1942, „la Obodovca, tifosul exantematic atinge o intensitate dezarmantă și nu mai poate fi combătut. Lagărul este declarat contaminat, înconjurat cu sârmă ghimpată și păzit de sentinele. Internații nu au voie să iasă nici pentru a se aproviziona, astfel că, în afară de boală, mulți mor de foame.”

Dintr-o statistică întocmită de Centrala Evreilor din România, la 22 martie 1943, după vizita făcută de o delegație a Comisiunii de Ajutorare, în toată provincia, de la Odessa la Moghilev, rezultă că la acea dată se mai aflau în Transnistria de sud următorii evrei:

Orașul Odessa – 60

Jud. Berezovca – 425.

Din totalul de 485, numai o parte erau evrei localnici, iar cealaltă era formată din rămășițe supraviețuitoare de evrei deportați din România.”

La 11 februarie 1942, Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria cerea Guvernământului Transnistriei să autorizeze deportarea evreilor din județul Moghilev în județul Balta, la est de calea ferată Smerinca-Odessa. Această măsură ar fi avut ca scop: „rezolvarea problemei evreiești din această zonă și întreruperea contactului dintre evreii din regiunea Moghilev și cei care rămăseseră pe teritoriul României.” „La 16 februarie 1942, prefectul județului Moghilev a dat ordinul de evacuare a 4.000 de evrei ce urmau să fie trimiși în localitatea Scazineț, și a însărcinat Comitetul Evreiesc din Moghilev să redacteze un referat privitor la deportarea proiectată.” La 25 aprilie 1942, Comitetul Evreiesc din Moghilev este informat că, excepție făcând un număr de 3.000 de evrei, toți evreii din Moghilev vor fi deportați la Smerinca. Prefectura din Moghilev renunță la executarea acestei măsuri la 29 aprilie 1942 . La 19 mai 1942, Guvernământul Transnistriei a ordonat „evacuarea” a 4.000 de evrei din Moghilev la Scazineț. Ordinul este preluat de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria la 22 mai 1942. Planul concret al deportării este elaborat la 25 mai 1942 de Inspectorul General administrativ Dimitrie Ștefănescu și de Prefectul Năsturaș . Memoriul, adresat cu acest prilej de Comitetul Evreiesc comandantului legiunii de jandarmi, a constituit un pretext pentru a nu executa ordinul . De altfel, la 14 iunie 1943, Comitetul Evreiesc din Moghilev a fost demis . La 29 și 30 mai 1943, exact ca la 2 iunie 1942, 3.000 de evrei din Moghilev precum și alții din Chindiceni, Iaruga, Ozarineț, Cresna sunt trimiși, încolonați în patru coloane, spre localitatea Scazineț, parcurgând tot drumul pe jos. Aici lagărul fusese instalat în două clădiri dărăpănate care aparținuseră unei școli militare.

Când, în toamna anului 1942, Alexianu a hotărât dizolvarea lagărului Scazineț, restul de evrei rămași în viață au fost mânați pe jos spre Bug, în satele Voroșilovca, Tivriv și Crasna. În Voroșilovca, mai mult de jumătate au murit de foame și de boli.” Lagărul de la Scazineț a fost suprimat la 12 septembrie 1942.

La 20 mai 1942 Radu Lecca, împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din România, a autorizat Centrala Evreilor din România să trimită bani și alimente evreilor din Transnistria . În prealabil, la 33 martie 1942, sosise la Moghilev un prim transport de medicamente destinate deportaților și trimise de evreii din România . S-au semnalat încă alte multe transporturi de evrei în interiorul Transnistriei. La 7 iulie 1942, 90 de evrei internați la Tiraspol sunt deportați la Berezovca . Un număr de 400 evrei au fost trimiși de la Berșad la Tulcin în august l943; 1.387 evrei au fost, și ei, trimiși de la Balta la Nicolaev pentru a construi un pod în timpul verii lui 1943 .

În Transnistria creștea și numărul orfanilor. La Moghilev, unde au existat condiții pentru a efectua statistici, s-au stabilit cifrele următoare privitoare la această problemă: la 30 iulie 1942 se aflau copii la Moghilev, într-un orfelinat supraaglomerat, 450 de copii. În același oraș, la 20 august 1942, se amenajează un al doilea orfelinat pentru alți două sute de copii; la 28 noiembrie 1942, celei trei orfelinate din Moghilev adăposteau 800 de copii orfani. Între lunile aprilie 1942 și mai 1943, adică în decurs de 14 luni, au murit în orfelinatele din Moghilev 356 de copii. Mortalitatea. orfanilor din Moghilev a crescut mai ales în timpul ultimelor trei luni ale anului 1942.

În lunile martie, aprilie și mai ale anului 1943 au continuat deplasările populației evreiești spre interiorul Transnistriei. La 15 martie, de exemplu, 220 evrei din lagărul de la Peciora sunt trimiși la ferma Rahni, iar în aprilie aproximativ 100 evrei din ghetoul de la Tulcin sunt expediați la fermele din județ. În mai, încă 1.000 evrei au fost trimiși la Trihati, dincolo de Bug, pentru a construi un pod. Aici, muncitorii evrei erau în permanență chinuiți de supraveghetorii germani care-i împușcau pentru cea mai măruntă abatere . În luna iunie 1943, 1.560 deportați evrei au fost transportați de autoritățile militare germane de la Obodovca la Nicolaev, dincolo de Bug. Până la Balta, situată la o distanță de 80 de kilometri, ei au mers pe jos, apoi și-au continuat drumul cu trenul. Pe drum nu li s-a dat nici un fel de hrană. În schimb, se putea înregistra ca un aspect pozitiv îmbunătățirea situației sanitare a copiilor orfani de la Moghilev . La 27 iulie 1943 prefectul județului Tulcin i-a expediat pe cei 2.696 evrei de la Moghilev la muncă obligatorie la Tulcin. Dintre acești evrei, 280 erau inapți de muncă, iar 259 au încercat să evadeze, fiind ulterior pedepsiți, conform Decretului nr. 23. La 9 septembrie 1943 sunt aduși la Trihoti 220 evrei din județul Golta și încă alți 70 de la Vapniarca. „Regimul este din ce în ce mai mizerabil. Oameni sunt sleiți de puteri și de rezerve. Îmbrăcămintea este zdrențuită. Mulți sunt numai înveliți în hârtie de ziare. Ajutoarele din afară nu ajung să folosească, din cauza lăcomiei nemților. Un transport cu îmbrăcăminte, sosit de la Centrala Evreilor, a încăput pe mâna nemților, care au vândut lucrurile în piață.”

În timpul toamnei lui 1943, mulți evrei deportați din ghetourile Transnistriei, își „câștigau” existența cerșind, riscând astfel, în fiecare clipă, să fie surprinși și împușcați. La 16 noiembrie 1943, o comisie condusă de colonelul Rădulescu, secretar la Președinția Consiliului de Miniștri, vizitează ghetourile din Transnistria pentru a pregăti vizita unei comisii a Crucii Roșii Internaționale . Și, într-adevăr, „o comisiune a Crucii Roșii Internaționale sub conducerea d-lui Charles Kolb, însoțită de reprezentanta Crucii Roșii a României, d-na Ioan și delegați ai Președinției Consiliului și ai Guvernământului, vizitează diferite colonii evreiești din Transnistria. Au fost conduși numai acolo unde au voit autoritățile, care au ordonat cu o zi înainte să se împodobească casele și instituțiunile cu cearșafuri și lenjerie curată și să se înlăture din birouri graficele și statisticile. Comisiunea nu a avut voie să fotografieze nimic. Conducătorii coloniilor au îngrijit, însă, ca delegațiunea să fie informată și documentată asupra situațiunei adevărate.”

Transnistria a încetat să mai existe la 20 martie 1944, atunci când Armata Roșie a ajuns la Nistru. „Ultimele săptămâni de ocupație fascistă au trecut fără suferințele pe care evreii se obișnuiseră să le îndure vreme de aproape trei ani. Nici ofițerii, nici soldații, nici pretorii, nici farmaciștii, nici inginerii silvicultori nu mai băteau... Jidanii deveniseră «domnii evrei».” Eliberarea Transnistriei de Armata Roșie a fost, totuși, presărată cu alte, noi suferințe pentru evreii din Transnistria, care au fost înregimentați cu forța în batalioane de muncă și care au avut de întâmpinat greutăți uriașe la întoarcerea lor în România. Conform datelor din „Cartea neagr㔠a lui Matatias Carp, în afară de aproximativ 300.000 de evrei deportați din Odessa, mai mult de 25 000 de evrei fuseseră deportați în interiorul Transnistriei, de la o localitate la alta. Un raport al guvernatorului Alexianu din 9 martie 1942 dă cifra de 65.252 de evrei deportați în Transnistria dintr-un loc într-altul, dintre care 32.819 de la Odessa, 25.436 de la Râbnița și 5.479 din Tulcin, restul fiind reprezentat de celelalte județe ale Transnistriei .