VI. Deportarea si exterminarea tiganilor; persecutarea altor categorii etnice si religioase

PERSECUTAREA ALTOR CATEGORII.
ETNICE ȘI RELIGIOASE

O altă categorie de cetățeni români deportați din Regat în Transnistria au fost țiganii. Tragedia țiganilor români era cu atât mai mare cu cât, pe când erau deportați, foarte multe dintre rudele lor cele mai apropiate, soți, copii, frați, luptau pe frontul de Est în armata română, pentru România . Au fost deportați și țigani invalizi din primul război mondial, precum și români luați, din eroare, drept țigani. Ba chiar au fost uneori arestați pentru a fi deportați și țigani îmbrăcați în uniforme militare românești . Un număr de 24.617 (11.441 nomazi și 13.176 sedentari) de țigani au fost deportați în urma ordinului nr. 70S/1942 al Președinției Consiliului de Miniștri . În prealabil, la 17 mai 1942, prin ordinul nr. 33911, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, generalul C.Z. Vasiliu, a ordonat recenzarea țiganilor nomazi și sedentari . În urma ordinului acestuia, prefecturile de poliție au alcătuit liste de țigani. Astfel, la 25 mai 1942, a fost organizată la Bacău o razie de țigani, la care au participat cei 45 de polițiști ce alcătuiseră listele și care au blocat ieșirile din oraș . Conform raportului nr. 43249/942 al Inspectoratului General al Jandarmeriei au fost deportați toți țiganii nomazi din România, precum și țiganii considerați primejdioși pentru ordinea publică. Deportarea primei categorii a fost încheiată la 15 august 1942, iar deportarea celei de-a doua categorii a luat sfârșit la 16 septembrie 1942 .

Întrebat în legătură cu deportările, Ion Antonescu a confirmat că ele fuseseră efectuate la ordinul său:

„Problema țiganilor: Din cauza camuflajului din București și celelalte orașe, se întâmplau furturi și omoruri, și atunci opinia publică mi-a cerut să o apăr, fiindcă aceștia intrau noaptea în case. După multe investigațiuni s-a constatat că era vorba de țigani înarmați, mulți cu arme de război, care făceau aceste atacuri. Toți țiganii aceștia au fost deplasați. Cum domnul Alexianu avea nevoie de brațe în Transnistria, am spus: deplasați-i în Transnistria, este hotărârea mea.” Deportarea a 25.000 de țigani s-a efectuat cu trenul și a creat multe probleme birocrației militare românești. Mulți soldați țigani înarmați au plecat în Transnistria pentru a-i elibera pe semenii lor. Ca urmare a nemulțumirii, soldaților țigani li s-a îngăduit să se ducă în Transnistria spre a-și recupera familiile. În același timp, soldații țigani provenind din familiile nomade au fost demobilizați și trimiși în Transnistria. Marele Stat Major a cerut unităților militare să explice soldaților țigani care anume sunt categoriile de țigani deportați și că familiile lor nu vor fi deportate. La 31 octombrie 1942 Ministerul Afacerilor Externe a oprit deportarea riganilor români .

Clasa politică românească a rămas indiferentă față de soarta tragică a acestor țigani români. Cu o singură excepție: Constantin I.C. Brătianu, lider al partidului liberal, redacta un memoriu în care făcea apel la clemența mareșalului Antonescu.

Țiganii au fost trimiși inițial în zonele Alexandrovca (Oceacov), Karanica și Covaliova (Berezovca), Mancovca, Voitovca și Stunovca (Balta) . Unii dintre acești țigani au ajuns în Transnistria cu caii și căruțele lor, după cum reiese din rechizitoriul acuzatorului public A. Bunaciu, în procesul criminalilor de la Odessa și din județul Golta.

În județul Golta se aflau la 28 noiembrie 1943, 9.567 țigani și anume în localitățile Golta, Crivoi Ozero, Vradievca, Liubașevca și Dumanovca . Ordinul de a se confisca toți caii și toate căruțele țiganilor a fost dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942 . La 21 martie 1943, în județul Berezovca, la Covaliova, se aflau 3.423 de țigani, împărțiți în patru colonii de muncă . Conform afirmațiilor martorului Mihail Hausner, situația țiganilor din județul Berezovca era asemănătoare cu cea a țiganilor din județul Golta. După executarea masivă a unora dintre ei la Trei Dube sau la Trihati, supraviețuitorii au fost internați în lagărul de la Covaliova, unde li s-au confiscat caii și căruțele. Închiși cu sârmă ghimpată, fără hrană, ei au fost siliți să-și vândă îmbrăcămintea pentru a supraviețui. Tifosul și lipsa de hrană au omorât majoritatea supraviețuitorilor. Din cei deportați de la Berezovca, alte mii au fost împușcați de SS, mii au murit de foame și ca urmare a tifosului și 1.500 au rămas în viață. De la Covaliovca ei au fost transferați la Suha Balca și la Mostovoi, unde au primit îmbrăcăminte deoarece erau complet goi . Într-adevăr, la 24 septembrie 1943, prefectul județului Berezovca, colonelul Leonida Pop informa direcțiunea muncii a guvernământului Transnistriei că țiganii de la Suha Balca precum și toți țiganii din județul său sunt goi, fără veșminte, fără cămăși și în picioarele goale. Prefectul atașa de raportul său „jalba” primarului țiganilor de la Suha Balca, Ion Stan zis Natule, în care acesta cerea îmbrăcăminte pentru 499 de țigani deportați de la Țăndărei, județul Ialomița și care munceau la Suha Balca. Ion Stan mai cerea și îmbunătățirea condițiilor în care locuiau țiganii în timpul verii, menționând că printre ei se aflau familii ai căror fii luptau pe front. La 21 octombrie 1943 se trimiteau pentru țiganii de la Suha-Balca două vagoane de scânduri spre a se construi colibe în care să se adăpostească iarna. La 3 octombrie s-au mai trimis țiganilor de la Suha-Balca 51 de costume de haine, prețul unui costum fiind de 150 R.K.K.S.

La 4 octombrie 1943, direcția muncii din guvernământul Transnistriei aproba vânzarea către țiganii „merituoși la munc㔠a 150 de perechi de pantofi. La 29 octombrie 1943 prefectul Leonida Pop informa că numărul de 420 de perechi de pantofi trimis țiganilor din județul său este insuficient pentru cei 2.620 de țigani din Berezovca. Prefectul mai informa și că majoritatea acestor țigani erau complet goi și că, în această situație, iarna avea să însemne moarte sigură pentru ei. La 10 februarie 1944 se aflau în regiunea Berezovca aproximativ 3.700 de supra­viețuitori țigani.

Rezultatul practic al deportării țiganilor în Transnistria a fost un uriaș eșec, atât material cât și moral. În Rusia Sovietică se spunea că românii sunt un popor de țigani. Iar deportarea celor 15.000 de țigani la Oceacov a întărit convingerea că respectiva afirmație corespunde adevărului. Rezultatul material a fost resimțit în România, unde lipsa brațelor de muncă s-a constatat imediat. La Oceacov au fost distruse sate întregi, au fost arse livezi, s-a produs moartea a 4.000 de țigani, precum și a altor câteva sute de localnici, jandarmi, soldați. În plus, dificultățile pentru administrația civilă a județului, legate de sistemul transporturilor pe calea ferată și de detenția țiganilor de către posturile de poliție sau de jandarmi.”

Conform rechizitoriului din procesul Antonescu, 6-8.000 de țigani fuseseră uciși la Golta, din ordinul lui Modest Isopescu, prefectul județului . O mărturie din anii '60 a lui Mihail Hausner, un supraviețuitor evreu, menționa că 11.500 de țigani fuseseră ridicați de SS și împușcați în gara Trihatca (Trihati) . Tot conform acestui document, numai 1.500 de țigani români deportați în Transnistria supraviețuiseră. Viorel Achim estimează că din cei peste 25.000 de țigani deportați în Transnistria, 11.000 au murit și 14.000 au supraviețuit .

Antonescu a dat și ordinul să fie deportați în Transnistria inochentiștii, precum și membrii altor secte religioase care refuzau să se lase înrolați sub drapel. Mai precis, în vara lui 1942, 2.000 de inochentiști au fost internați în lagăre, iar această măsură a fost luată ulterior și pentru alte secte religioase .

Ucrainenii au constituit o altă categorie etnică sortită să fie deportată. Bineînțeles, în Transnistria autoritățile românești nu aveau posibilitatea s㠄rezolve” această problemă. Ucrainenii erau prea numeroși. A existat totuși intenția autorităților românești de a găsi o soluție „problemei ucrainene” atât în Bucovina și Basarabia, cât și în Transnistria. Ion Antonescu se pronunța pentru „migrațiunea forțată a întregului element ucrainean” . Această intenție s-a izbit de rezistența autorităților germane, care voiau să utilizeze elementele naționaliste ucrainene în propriile lor scopuri. Această atitudine a nemulțumit în mod cert autoritățile românești. Referitor la întrevederea de la Berlin dintre Hitler și Mihai Antonescu din 27 noiembrie 1941, demnitarul român relata: „L-am rugat apoi pe Führer să-mi precizeze punctul său de vedere în problema ucraineană, întrucât în Bucovina sunt unele elemente ale armatei germane care-i favorizează pe ucraineni, iar Guvernul Român va trebui, în scurtă vreme, să ia o atitudine față de problema ucraineană în. România.

Și spun deschis, această atitudine nu poate să fie decât potrivnică elementului ucrainean.” (...) „Numeroasă și primitivă, masa slavă constituie pentru Europa nu o problemă politică sau spirituală, ci o gravă problemă biologică față (sic) de natalitatea europeană.”

Hitler ar fi dat un răspuns favorabil, dar acțiunea românească antiucraineană n-a fost realizată cu amploarea prevăzută.