|
TENTATIVA ESUATA DE DEPORTARE A EVREILOR DIN MOLDOVA SI MUNTENIA, DIN BANAT SI TRANSILVANIA ÎN LAGARELE DE DEPORTARE NAZISTE
În ciuda pogromului de la Iasi, a deportarilor din Basarabia si Bucovina, a masacrelor repetate din aceste provincii, cu tot dezastrul din Transnistria, o mare parte a populatiei evreiesti din România era, cursul anului 1942, înca viata. Este vorba, mai ales, de populatia evreiasca din Moldova si din Muntenia, precum si din Transilvania (partea neocupata de Ungaria) care, cu exceptia pogromului de la Iasi si deportarilor din Dorohoi si sudul Bucovinei (actiuni ce au afectat aproximativ 25.000 de persoane), n-a fost supusa unui proces masiv de exterminare sau de deportare. Acest aspect nu putea scapa atentiei birocratiei naziste, care avea sa manifeste în „problema” evreilor români aceeasi tenacitate si perseverenta metodica pe care o dovedise în cazul evreilor din alte tari europene. Începând chiar din anul 1941, atunci când masacrele românesti si germane din Basarabia si Bucovina se aflau la apogeu, unele documente germane afirmau ca „problema” evreilor români nu putea fi rezolvata decât cadrul „solutiei finale”. La 14 august 1941, unul dintre rapoartele referitoare la operatiunile de pe frontul de Est, adunate si trimise Statului Major al RSHA, raport bazat pe dari de seama redactate pe teren, mentiona ca „problema evreilor români ar putea fi doar partial rezolvata pâna la Solutia Finala aplicata întregului continent” .
Detaliile birocratice ale aplicarii „solutiei finale” au fost puse la punct la conferinta de la Wannsee, care a avut loc sub conducerea lui Heydrich, la 20 ianuarie 1942. La conferinta au participat 15 înalti functionari, reprezentând principalele institutii germane. „Martin Luther, care reprezenta Ministerul Afacerilor Externe, a facut observatia ca deportarea evreilor din tarile nordului (Scandinavia), unde acestia erau, în orice caz, foarte putin numerosi, va avea de întâmpinat destule dificultati, însa ca el nu vedea ivindu-se nici un fel de greutati în calea deportarii evreilor din tarile Europei de Sud si de Vest” .
Aceasta anticipare a lui Luther urma sa se dovedeasca a fi corecta, în general, cu exceptia remarcabila a României si Bulgariei. Înainte chiar de 1942, relatiile româno-germane, privite prin prisma „problemei evreiesti”, nu erau prea armonioase. Fortele S.S., ca si unitatile regulate militare germane, protestasera în cursul verii lui 1941 împotriva modului în care fusesera ucisi evreii de unitatile militare române. Daca pentru fortele S.S. „tehnica” folosita era improprie, pentru celelalte unitati germane „stirbirea prestigiului armatei germane” era considerata o primejdie.
Deportarile dincolo de Nistru (august 1941) si, mai târziu, peste Bug (primavara lui 1942), hotarâte de autoritatile române, au întâmpinat rezistenta germana. Totusi, în august 1941, în ciuda „problemelor de pe teren”, colaborarea româno-germana în ceea ce privea „problema evreiasca” parea sa se desfasoare, la nivelul cel mai înalt, sub semnul acordului deplin.
La 26 octombrie 1941, relatiile româno-germane referitoare la problema evreiasca nu mai erau tot atât de euforice. În timpul verii si toamnei 1941, relatiile economice si politice româno-germane s-au deteriorat. Ulterior, cooperarea privitoare la rezolvarea „problemei evreiesti” a devenit foarte fluctuanta.
La 26 iulie 1942, referatul lui Eichmann de la RSHA raporta ca reprezentantul sau la Bucuresti, Hauptsturmfürer-ul Richter repurtase o victorie totala. „Pregatirile politice si tehnice în vederea solutionarii problemei evreiesti din România, raporta Eichmann, au fost atât de plenar efectuate de reprezentantul Oficiului central de securitate al Reich-ului, încât transporturile celor evacuati vor putea pleca la drum în foarte scurt timp. Se are în vedere deplasarea evreilor din România printr-o serie de transporturi, care vor porni cam spre 10 septembrie 1942 în directia regiunii Lublin, unde cei în masura sa fie folositi vor fi repartizati sectorului de utilizare a mâinii de lucru, pe când toti ceilalti vor fi supusi unui tratament special. Fusesera luate masuri pentru ca evreii români sa-si piarda nationalitatea în clipa în care vor trece frontiera. Negocierile cu Reichsbahn referitoare la orarele trenurilor erau foarte avansate si Hauptsturmführer-ul Richter „avea în buzunar” o scrisoare personala a lui Mihai Antonescu, scrisoare care confirma ca toate dispozitiunile vor fi luate.”
Faptul ca Richter se aflase în posesia unui acord scris al lui Mihai Antonescu referitor la deportarea evreilor din Moldova, Muntenia si din Transilvania de sud a fost confirmat si de Adolf Eichmann în cursul interogatoriului sau . În plus, cu vreo câteva zile înainte de 23 iulie 1942, un acord verbal în acest sens i-a fost dat si de Ion Antonescu lui Manfred von Killinger .
Conform recensamântului populatiei evreiesti din România efectuat în primavara lui 1942, la data respectiva traiau în România aproximativ 300.000 de evrei. La 8 august 1942, ziarul „Bukarester Tageblatt”, care prezenta punctul de vedere al ambasadei germane din Bucuresti, publica un articol cu titlul „Rumänien wird judenrein” (România va fi curatata de evrei). În aceeasi zi, ziarul „Donauzeitung”, care aparea la Belgrad, publica un articol intitulat „Judenaussiedlung in Romänien”. Doua zile mai târziu, un alt articol, similar, a aparut în „Völkischer Beobachter”, la Berlin.
Articolul publicat în „Bukarester Tageblatt” facea elogiul „demersurilor energice pe terenul problemei evreiesti cu scopul unei solutii definitive aplicate în România din dispozitia Maresalului Antonescu. Era, de asemenea, elogiata activitatea „exemplara” a lui Lecca Radu care „supraveghea” Centrala evreilor, respectiv „misiunea” acesteia „de a pregati toate lucrarile în vederea curatirii definitive a României de evrei.”
Totusi, presa româneasca n-a anuntat nici o stire de acest fel, întrucât i se daduse cenzurii un ordin în acest sens . La 15 august 1942, zvonurile referitoare la deportarea evreilor din orasele Transilvaniei si Banatului (Timisoara, Arad, Beius, Turda, Sighisoara, Brasov) devin foarte insistente, provenind, pe de o parte, din Timisoara, iar pe de alta parte, din biroul lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru problema evreiasca .
Conducatorii comunitatilor evreiesti au încercat, prin diverse interventii, sa evite deportarea. Se pare ca o prima interventie ar fi fost facuta de dr. Stroescu. „Prima bunavointa întâmpinata este cea a doctorului Stroescu, medicul personal al lui Ion Antonescu si director al recent înfiintatei institutiuni «Palatul Invalizilor». Într-o declaratie facuta dupa razboi de baronul Mocsoni-Stârcea, un apropiat al Casei Regale române, acesta afirma ca baronul von Neumann si Max Auschnitt au varsat în trei zile Comisiei de Patronaj, condusa de Maria Antonescu, suma de 4 miliarde lei (50 milioane de franci elvetieni) . Rabinul Alexandru Safran a intervenit pe lânga Mitropolitul Balan, ale carui opinii antisemite erau, de altfel, binecunoscute , rugându-l sa intervina, la rândul sau, pe lânga Antonescu, cerând anularea deportarilor. Mitropolitul venise în mod special de la Paltinis (Sibiu) pentru a-l întâlni pe rabinul Alexandru Safran. Se pare ca interventia Mitropolitului Balan pe lânga Antonescu ar fi fost sustinuta de Regina-Mama Elena, în timpul unui mic-dejun la Palat .
Au intervenit, de asemenea, pe lânga Antonescu, pentru anularea deportarilor, Nuntiul Apostolic Andreea Cassulo si reprezentantul diplomatic al Elvetiei la Bucuresti, René de Weck . Antonescu a decis sa amâne ordinul în vederea deportarilor, dar aceasta masura n-a fost decât provizorie. În timpul acesta, negocierile româno-germane referitoare la deportarea evreilor români în lagarele naziste continuau.
La 17 august 1942, Luther i-a informat pe Wormann, Weizsächer si Ribbentrop ca Mihai Antonescu accepta ca evreii sa fie deportati si ca primele transporturi vor pleca din zonele Arad, Timisoara si Turda. „Ministerialdirektor-ul” român Radu Lecca dorea sa plece la Berlin, pentru a reglementa toate amanuntele cu ministrul Afacerilor Externe si cu R.S.H.A.... Si Lecca a plecat la Berlin. Se pare ca la Abteilung Deutschland sosirea lui a fost considerata o simpla formalitate. Cei doi Antonescu îsi anuntasera acordul, iar Lecca nu era privit ca o personalitate importanta a regimului. În consecinta, la Berlin, Lecca a fost tratat într-un mod cam grosolan. A fost o eroare. Când s-a reîntors în România, aproximativ în jurul datei de 27 august, dupa cum se pare, diplomatii germani presimtisera ca „lucrurile nu se petrecusera prea bine” .
Dupa cum scria Raul Hilberg, „în august 1942, românii începeau sa fie dezamagiti. Îsi epuizasera exuberanta initiala si erau epuizati de ea. Graba voioasa cu care subscrisesera la actiunile distrugatoare pretinse de la ei de germani disparuse.” Aceasta stare de lucruri a fost accentuata de divergentele româno-germane referitoare la problemele economice si etnice, care au reiesit în mod limpede din întrevederile privitoare la Transnistria, dintre Mihai Antonescu si generalul Rotkirchen, la 28 august 1942, sau din discutia lui Mihai Antonescu cu Seltzer, consilierul Legatiei germane, din septembrie 1942 .
La 11 septembrie 1942, Radu Lecca i-a prezentat lui Mihai Antonescu planul românesc de deportare a evreilor din Banat si din Transilvania . Planul lui Lecca prevedea „evacuarea întregii populatii evreiesti”, cu exceptia „evreilor care au dovedit prin faptele lor ca participa la spiritul natiunii române, precum si a celor ce sunt folositori economiei si comertului” . Planul lui Lecca mai prevedea sa se permita emigrarea în Palestina „a unui grup de 3.000 de evrei, dintre cei alesi spre a fi deportati în Polonia, contra sumei de 2.000.000 de lei” .
Prin exceptiile pe care le stabilea, cel putin în scris, planul lui Lecca era mai clement decât modul în care fusesera efectuate, cu un an înainte, deportarile din Basarabia si din Bucovina, atunci când, cu exceptia unei parti din evreii de la Cernauti, nu se facuse nici o alta exceptie. Planul de deportare german, elaborat si redactat de Richter, semana în linii generale cu planul românesc. Existau, totusi, între ele câteva diferente esentiale. Anumite categorii de evrei erau exceptate de deportare „pentru moment”. Si, bineînteles, planul german nu prevedea nimic referitor la emigrarea a 3.000 de evrei în Palestina, ba chiar, dimpotriva, prezenta numeroase amanunte privitoare la transporturile spre Polonia. Fiecare transport trebuia sa fie compus din 2.000 de evrei, stabilindu-se ca toate Caile Ferate germane sa furnizeze vagoane de marfa acoperite si locomotive. Finantarea deportarilor urma sa fie asigurata de Centrala Evreilor din România .
Se pare ca la 13 septembrie 1942, Cordell Hull, secretar de stat al S.U.A., a transmis prin radio, cu prilejul Anului Nou evreiesc, un mesaj de solidaritate a poporului american cu evreii amenintati de exterminare. Conform unei note informative trimise de Richter lui Killinger la 24 septembrie 1942, nota bazata pe surse provenind de la S.S.I., legatia Elvetiei din Bucuresti trimisese, tot aproximativ spre 13 septembrie, un mesaj al guvernului american, în care se protesta împotriva deportarii evreilor în Transnistria, si se ameninta guvernul român cu represalii împotriva românilor din Statele Unite (Statele Unite, aflându-se în razboi cu România, erau reprezentate de legatia Elvetiei). Aceasta interventie a guvernului american a avut un anumit impact în România.
La 23 septembrie 1942, Administratia generala a Cailor Ferate Române îi comunica lui Radu Lecca, Comisarul guvernului pentru problemele evreiesti, ca la Berlin urma sa aiba loc o conferinta, de la 26 pâna la 28 septembrie 1942, privitoare la orarul trenurilor speciale pentru transportul evreilor din România în Polonia. În ziua conferintei, Societatea Cailor Ferate Române a telegrafiat la Berlin ca nu putea participa la conferinta si cerea amânarea acesteia. Totusi, conferinta a avut loc si în cadrul ei s-a discutat evacuarea a 600.000 de evrei din Guvernamântul General (Polonia) si transferul a 280.000 de evrei din România în Guvernamântul General. Se stabilise Adjudul ca statie de plecare a trenurilor din România si Belzec ca statie de destinatie, dupa oprirea la frontiera, la Sniatin. S-a luat si decizia ca un tren de marfa, compus din 50 de vagoane si având o capacitate de 2.000 de persoane, sa circule la fiecare doua zile, îndreptându-se în respectiva directie .
La 10 octombrie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri transmitea Ministerului Afacerilor Interne ordinul de deportare a tuturor evreilor din Transilvania si din Banat . Populatia amenintata de deportare era de aproximativ 40.000 de persoane si se stabilise ca deportarea urma sa înceapa a doua zi. Totusi, a doua zi Ion Antonescu a anulat ordinul referitor la deportare.
Evident, germanii au fost foarte nemultumiti si au încercat sa reia discutia referitoare la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia, acuzându-i, totodata, pe români de lipsa de consecventa.
O alta discutie pe aceasta tema a avut loc la 11 noiembrie 1942, tot între Mihai Antonescu si Richter. Schimbarea de atitudine a lui Mihai Antonescu fata de „problema evreiasca” era limpede. Vice-presedintele guvernului român i-a declarat functionarului nazist însarcinat cu problemele evreiesti din România: „Eu prefer sa lovesc în activitatea economica a celor bogati, decât sa fac masacre si acte împotriva saracilor sau sa îngadui ca, prin masuri administrative neregulate sau prin frauda, sa fie izbit de imoralitate întregul sistem de tratament al evreilor. (...)
Excesele nu apartin guvernului si eu am intervenit de trei ori pâna azi pentru a pune ordine în tratamentul acesta al evreilor.
Unele organe periferice au facut greseli si abuzuri care trebuiesc curmate. În acelasi spirit am dat aprobarea ca sa se trimita evreilor din Transnistria haine.
Chiar daca as fi judecat din nou ca francmason sau, desi am facut legile de expropriere, s-ar crede ca dau înapoi.
Asupra regimului evreiesc, eu nu dau nici înainte, nu dau nici înapoi.
Înteleg sa iau masuri economice pentru înstarirea neamului românesc, dar nu masuri salbatice de lupta împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarii inutile. (...) Am folosit acest prilej pentru a discuta cu dl. Richter problema evreilor care au fost supusi unui regim grav si i-am atras atentia ca purtam totusi o raspundere a soartei acelora care pleaca de pe teritoriul românesc.” Mihai Antonescu. se afla la numai 16 luni dupa ordinele si declaratiile sale antisemite emise în cursul verii lui 1941.
În afara interventiilor Nuntiului Apostolic, Legatiei elvetiene, Secretarului de Stat american, în afara interventiilor conducatorilor Comunitatii Evreiesti din Bucuresti pentru anularea deportarilor, mai multe personalitati politice românesti au intervenit în favoarea evreilor. Printre acestea se aflau conducatorul partidului taranist Nicolae Lupu, Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, precum si Ion Mihalache. Au existat si intelectuali care au protestat împotriva deportarilor: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu si Oskar Walter Cisek .
Dupa cum scria Aureliu Weiss: „opozitia Maresalului la exigentele germane – în fata carora capitulase totusi la finele lunii iulie 1942 – se explica mai putin printr-un act de vointa si de reflectie, cât prin independenta orgolioasa si absolutismul caracterului lui. Nu-i placea sa primeasca ordine, ci sa le dea si, cu atât mai putin, sa le primeasca din afara. Cred ca în forul lui intim era jignit si iritat de exigentele germane privitoare la evreii «lui».
Orgoliul lui Antonescu, faptul ca Hitler îl respecta si ca era dispus sa faca unele concesii în anumite limite, caracterul sovaitor al birocratiei românesti, interventiile interne si externe exercitate, cotitura favorabila a razboiului au constituit tot atâtia factori care au determinat anularea deciziei referitoare la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia si salvarea a aproape 300.000 de vieti omenesti. Cursul luat de politica antisemita româneasca în directia moderatiei avea sa fie curând confirmat si de alte evenimente.
Întoarcerea din Transnistria a supravietuitorilor evrei .
Repatrierea selectiva a evreilor deportati în Transnistria a început practic la sfârsitul lui 1943. Vârfurile birocratiei românesti au manifestat unele semne de bunavointa fata de soarta anumitor deportati evrei înca din primavara lui 1942.
La 22 mai 1942, guvernatorii Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei primeau, printr-o nota secreta, lista categoriilor de evrei care puteau fi eliberati din ghetouri (continuând, totusi, sa ramâna în Transnistria), cu aprobarea guvernatorilor implicati si a ministrilor Afacerilor Interne si Justitiei.
Au fost, deci, repatriati din Transnistria în mod oficial si detinând aprobari valabile 10.744 evrei, dintre care 1.846 copii orfani de ambii parinti. Numarul repatriatilor reprezenta aproximativ 20% din evreii români aflati în Transnistria care supravietuisera iernii lui 1943. În haosul provocat de retragerea germano-româna si de recuperarea Transnistriei de trupele sovietice, alti deportati au reusit sa ajunga în România.
Destinul evreilor români aflati în strainatate
Oscilatiile politicii oficiale antisemite a guvernantilor fascisti români s-au reflectat cu fidelitate în politica externa a României în ceea ce-i privea pe cetatenii români de origine evreiasca aflati în strainatate. În cursul anilor 1938–1939, în timpul guvernului Goga-Cuza si al dictaturii regale, România a lansat o intensa ofensiva diplomatica pentru a sugera ca singurul mod de a solutiona „problema evreiasca” era emigrarea, ca raspuns la protestele provocate pe plan international fata de politica ei oficiala antisemita. Instaurarea, la 6 septembrie 1940, a regimului legionar a determinat o accentuare a politicii oficiale antisemite, chiar si în ceea ce-i privea pe evreii români din strainatate. „Reînnoirea pasapoartelor cetatenilor români de origine evreiasca era refuzata sub cele mai diverse motive (de exemplu, neplata taxelor militare), iar reîntoarcerea lor în tara a devenit tot mai dificila, mergându-se pâna acolo încât, chiar atunci când acestia au fost expulzati legal din unele state, ei nu au primit dreptul de a se înapoia în tara, ceea ce a dus la proteste din partea multor guverne.” La 7 martie 1941, circulara nr. 17.157 a Ministerului Afacerilor Externe ordona consulatelor românesti de a trece pe pasapoartele evreilor români mentiunea „Evreu” . La sfârsitul lunii martie aceluiasi an, s-a renuntat la masura respectiva, mentiunea „Evreu” fiind înlocuita de un semn anumit, pentru a menaja opinia publica americana si anglo-saxona, precum si pe cea a grupurilor de influenta evreiesti din Statele Unite si din Marea Britanie.
În luna mai 1941 a fost retrasa protectia evreilor români a caror nationalitate fusese revizuita (care-si pierdusera nationalitatea în urma legislatiei Goga-Cuza, sau a celei legionare, sau a lui Antonescu), procedându-se exact la fel cum se procedase si cu evreii originari din Basarabia si din Bucovina de nord (teritorii aflate în acea perioada sub dominatia U.R.S.S.). Un an dupa recuperarea acestor teritorii de catre România, în timpul verii lui 1942, autoritatile române au revenit asupra acestei legislatii, considerând-i din nou pe evreii nascuti în Basarabia si Bucovina, drept cetateni români .
În cursul unei discutii care a avut loc la 10 august 1942 între Mihai Antonescu, Richter, consilierul Legatiei germane însarcinat cu problemele evreiesti si Radu Lecca, Richter mentionase acordul dat de Ion Antonescu lui Killinger. Concluziile lui Mihai Antonescu au fost urmatoarele: „ trebuieste avut în vedere faptul ca România nu are nici un interes ca evreii români stabiliti în strainatate sa se întoarca în tara .
În aceste conditiuni, procedarea ar fi urmatoarea:
I. În ceea ce priveste pe evreii germani de la noi, pasapoartele germane ar trebui retrase si înlocuite cu certificate provizorii. În ce priveste averea imobila a acestora, ar trebui instituita obligatiunea ca imobilele sa fie declarate si tinute într-o evidenta speciala.
II. În ceea ce priveste pe evreii români din Germania, din Protectorat, din Guvernamântul polon si din tarile ocupate, urmeaza a se comunica Legatiunei Berlin si Oficiilor Consulare interesate ca masurile ce se iau sunt stabilite de acord cu Guvernul român .
Chestiunea ce ne intereseaza în mod deosebit este aceea a averii imobile a acestor supusi români în strainatate, a regimului ce se stabileste, precum si a mijloacelor eventuale de lichidare. Rugam Legatiunea Berlin si Consulatele în subordine sa dreseze un registru inventar al persoanelor susmentionate.”
O saptamâna mai târziu, la 17 august 1942, o nota a subsecretarului de stat din Ministerul german al Afacerilor Externe, Luther, cuprinzând acordul lui Mihai Antonescu privitor la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia în lagarele de concentrare din Polonia, mentiona si acordul oficialitatilor române în privinta includerii evreilor români din strainatate în cadrul masurilor antievreiesti initiate de Germania .
În 1939 se aflau cel putin 1.760 de evrei români pe teritoriul celui de al III-lea Reich, dintre care 1.142 în Germania si 618 în Austria . Consecintele directe ale acordului dat de Ion Antonescu lui Killinger, ale întrevederii Mihai Antonescu-Richter din 10 august 1941 au constat în urmatoarele: aproximativ 1.600 de evrei cetateni români care locuiau în Germania si în Austria, un numar necunoscut de evrei români din Cehoslovacia ocupata, din Polonia, din Olanda, precum si 3.000 de evrei români ce traiau în Franta au fost deportati si aproape toti omorâti în lagarele de concentrare naziste . Conform evaluarii lui M. Stanescu, însarcinat cu afaceri la Berlin, în septembrie 1942 majoritatea evreilor români din Germania fusesera deportati . La 15 octombrie 1942, toti evreii români din Praga erau arestati . Deportarea masiva a evreilor români care locuiau în Franta a început la finele lunii septembrie 1942. Deportari de evrei români avusesera, însa, loc si înainte de aceasta data.
Sfârsitul anului 1942 si începutul lui 1943 au marcat o racire a relatiilor româno-germane. Aceasta racire a intervenit într-o perioada în care Hitler continua sa-l considere pe Antonescu un interlocutor si un aliat privilegiat, atât din motive militare, cât si din motive personale. Iar acest punct de vedere al lui Hitler a inhibat, în anumita masura, ministerul german al Afacerilor Externe în clipele sale de dezacord cu românii. La 11 noiembrie 1942, în cursul unei convorbiri cu Richter, Mihai Antonescu, subliniindu-si antisemitismul economic, i-a atras, totodata, atentia functionarului german ca el (vicepresedinte al guvernului si ministru de Externe al României) dezaproba faptul ca evreii de pe Bug, aflati în mâinile germanilor, îndurau „un regim grav”, dupa cum dezaproba si „masurile salbatice de lupta împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarie inutile” . Ceea ce-l nelinistea, de fapt, pe Antonescu era imaginea României în strainatate.
La 20 iulie 1943, Ion Antonescu îsi dadea acordul ca evreii repatriati din teritoriile ocupate de Germania sa nu mai fie deportati în Transnistria . La 15 noiembrie 1943, generalul C.Z. Vasiliu anunta Ministerul Afacerilor Externe ca Consiliul pentru Ordine a decis sa nu permita întoarcerea evreilor români din Germania si din Franta în România. Într-o nota trimisa lui Mihai Antonescu, la 18 noiembrie 1943, Karadja protesta împotriva acestei decizii, prezentând-o ca o imixtiune în prerogativele Ministerului Român de Externe .
Interventiile consulare românesti în vederea eliberarii evreilor cetateni români care fusesera arestati s-au lovit de refuzul net al autoritatilor germane. Pe de o parte, eliberarile din lagarele germane de concentrare erau extrem de rare, iar pe de alta parte, la data interventiilor respective, majoritatea deportatilor în chestiune murisera de mult.
Si, în plus, argumentul german (formulat în cadrul problemei discutate cu ambasadorul român la Berlin, generalul Ion Gheorghe) era urmatorul: „internarea persoanelor în chestiune a avut loc la o data la care guvernul român era de acord cu aceste masuri luate de autoritatile germane, internarea evreilor pe aceasta baza putând fi considerata definitiva” .
Demersurile diplomatice ale autoritatilor române în vederea eliberarii evreilor români internati în lagarele naziste de concentrare aveau sa continue. Astfel, la 27 aprilie 1944, Radu Lecca trimitea un raport Ministerului Afacerilor Externe, cerând repatrierea evreilor români internati la Bleichauer si Auschwitz.
|
