|
La 16 mai 1946, în cursul procesului sau, Antonescu declara: „Daca evreii din Tara Româneasca mai traiesc, traiesc datorita maresalului Antonescu” . Aceasta afirmatie cuprinde un adevar partial. Supravietuirea evreilor din Muntenia, Moldova si din Transilvania de sud se datoreaza deciziei lui Antonescu de a amâna deportarile evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totusi responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare în ceea ce priveste moartea evreilor din Basarabia si din Bucovina, moartea deportatilor din Transnistria. Evreii din România datoreaza lui Antonescu atât viata, cât si moartea.
În ciuda intentiilor sale pogromiste si a faptului ca a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, Ion Antonescu a condamnat initiativele particulare din cadrul pogromurilor. La 4 iulie 1941, dupa pogromul de la Iasi, Ion Antonescu afirma ca evreii erau o„plaga a românismului” care „a supt pâinea saracilor”, dar, totodata, îi condamna (verbal) pe soldatii care participasera la pogrom din proprie initiativa . Ion Antonescu mai afirma: „Neamul evreiesc (...) a speculat si oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului este indiscutabila.” La 6 septembrie 1941, într-o scrisoare catre Mihai Antonescu, Ion Antonescu scria:
„Toti evreii sa fie readusi în lagare, preferabil în cele din Basarabia, fiindca de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce ma voi degaja de actualele griji.
Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim sclavii lor.
Si razboiul, în general, si luptele de la Odessa, în special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul.”
La 6 octombrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu si-a declarat intentia de a-i deporta „definitiv si total” pe evreii din Basarabia si Bucovina .
La 14 noiembrie 1941, într-o alta sedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul urmator: „Deocamdata au plecat jidanii de la Iasi. Am destule greutati cu acei pe care i-am dus pe Bug. Numai eu stiu câti au murit pe drum.” În cadrul aceleiasi sedinte a avut loc dialogul (care urmeaza) dintre conducatorul statului Ion Antonescu si generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei:
„D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Si jidanii ?
D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Nu mai exista . Sunt 100 de evrei bolnavi în ghetou, în punctul de trecere pentru evacuatii din Bucovina.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Daca nu s-a ordonat evacuarea lor din Bucovina, pe vremea aceasta nu-i mai evacuez.”
La 13 noiembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a interesat de represiunea de la Odessa:
„ D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat; de acum înainte, sa se puna regula. Represiunea a fost destul de severa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Ce întelegi prin „destul de severa”? Dv. sunteti cam milosi cu altii, nu cu neamul românesc.
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost foarte severa, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Satului : Am spus sa se împuste câte 200 de evrei pentru fiecare mort si 100 de evrei pentru fiecare ranit. S-a facut asa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : Au fost si împuscati si spânzurati pe strazile Odessei.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului : Sa faceti asa, pentru ca raspund în fata tarii si a istoriei. Sa vina evrei din America sa ma traga la raspundere!” În aceeasi sedinta, Ion Antonescu a decis ca evreii deportati, fosti pensionari de stat, sa-si piarda pensiile .
Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre convingerile antisemite ale lui Ion Antonescu este probabil scrisoarea pe care i-a trimis-o liderului liberal C.I.C. Bratianu, la putin timp dupa ce conducatorul statului român îsi anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupata, pe evreii din Ardealul de sus, din Muntenia si din Moldova. Scrisoarea e cu atât mai semnificativa cu cât ea nu se ocupa în mod direct, prin subiectele abordate, de „problema evreiasca”. Foarte adesea sunt exprimate, în aceasta lunga scrisoare, puternice „accente” xenofobe si violente diatribe antisemite. Asemenea antisemitilor români nefascisti din secolele al 19-lea si al 20-lea, precum si ideologilor legionari si cuzisti, Antonescu era obsedat de interventiile puterilor straine în vederea acordarii de drepturi minoritatilor din România si se lauda pentru faptul ca el le anulase efectele.
În atitudinea lui Ion Antonescu fata de evrei, starile de maxima intoleranta, de ura violenta alternau cu momente de generozitate. În toamna lui 1941, Antonescu a declarat foarte clar într-o sedinta a Consiliului de Ministri ca „noi n-avem interes ca sa formam o Ucraina mare. Scopul nostru trebuie sa fie ca sa se întemeieze Statul Galitiei, care sa faca trasatura de unire între noi si germani, iar aceasta Galitie sa fie curatata de jidani si de slavi, asa cum lupt eu acum sa curat de jidani si de slavi Basarabia si Bucovina. În felul acesta se va trage o linie de despartire de la Marea Baltica pâna la Marea Neagra, între noi si masa slava.” La 8 septembrie 1941, în prezenta dr. N. Lupu, lider national-taranist si a lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu acorda o audienta lui Wilhelm Filderman. Acesta a pledat în favoarea evreilor persecutati si a obtinut anularea stelei lui David în toata România, aprobarea emigrarii evreilor spre Spania si Portugalia si declaratia ca intentioneaza sa-i ocroteasca pe evreii din Muntenia si Moldova . La 9 septembrie, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu da ordinul de a se anula obligativitatea portului stelei galbene de catre evreii din Vechiul Regat si cere guvernului sa-i diferentieze pe evreii „folositori” de cei inutili din punct de vedere economic . Iar peste o luna, celor doua memorii trimise de Filderman, în care acesta facea apel la clementa lui în favoarea evreilor din Basarabia si Bucovina, deportati în Transnistria, „conducatorul” le raspunde cu violenta, acuzându-i pe evrei de a fi fost si de a fi dusmanii poporului român si subliniind ca deportarea lor în Transnistria era justificata .
În 1943, salturile de umoare ale lui Antonescu s-au manifestat în continuare. Pe de o parte, el afirma ca era tolerant cu evreii si ca acestia vor fi partial protejati de statul român. Iar, pe de alta parte, cerea subordonatilor sai sa aiba o atitudine dura, „purificatoare” fata de evrei.
La începutul razboiului, Conducatorul considerase ca va reusi sa rezolve o data pentru totdeauna „problema evreiasca” si pe cele ale celorlalte minoritati (în special a ucrainenilor). A fost un antisemit dur si violent. Si totusi, aceste trasaturi au avut anumite limite. Sa-l comparam cu Hitler, pe care-l admira si care-l admira. Un dialog direct sau indirect între dictatorul german si liderul Comunitatii evreiesti din Germania era de neconceput. În ciuda aparentei lui inflexibilitati, Ion Antonescu a tolerat, daca nu a încurajat propriu-zis, diversele contacte cu aliatii la Cairo sau la Stockholm, ceea ce denota o abordare mai realista a evaluarii sanselor de a câstiga razboiul. Si el, ca si alti politicieni români (care l-au precedat sau l-au urmat), îi considerase la un moment dat (la sfârsitul lui 1942) pe evreii români o posibila moneda de schimb, utilizabila pentru ameliorarea pozitiei României fata de Statele Unite si de Anglia. Ceea ce nu înseamna ca decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud, din Muntenia si din Moldova ar fi fost luata exclusiv din motive oportuniste. Dupa toate probabilitatile, diversele interventii, printre care cea a Mitropolitului Balan, cea a Casei Regale si cele ale Corpului Diplomatic au jucat un rol important în luarea deciziei acesteia. Recunoscând faptul ca în timpul razboiului, sub autoritatea româneasca se efectuasera „represiuni sângeroase” , Ion Antonescu afirma totodata ca sub aceeasi autoritate n-ar fi avut loc masacre.
Dar, mai mult decât orice interventie, orgoliul lui Antonescu a fost cel care a jucat rolul determinant. Nu germanii erau cei ce trebuiau sa decida când si ce anume trebuia facut cu evreii „lui”. Si apoi Antonescu era sensibil la imaginea României în strainatate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe în care se releva faptul ca România era discriminata în comparatie cu Ungaria, din cauza politicii ei concentrationiste naziste, îl iritau probabil pe Antonescu, iar pozitia lui de relativa egalitate (în raporturile personale) cu Hitler impusese celorlalti demnitari nazisti si ambasadei germane de la Bucuresti un anume respect pentru el. Însusi Himmler ameninta ca-si va retrage din Bucuresti, în 1943, echipa de birocrati-asasini (condusa de Richter), deoarece pierduse orice nadejde de a colabora cu autoritatile românesti în vederea exterminarii evreilor români. Desi a avut multe puncte de vedere comune cu legionarii, Antonescu nu a fost un aventurier din punct de vedere economic. Situându-se, pe plan politic, între Goga si Codreanu, el avea un cult fervent al statului si obsesia unei Românii purificate de minoritati, care constituiau un asa-zis pericol pentru statul însusi, îndeosebi în teritoriile reintegrate României dupa primul razboi mondial.
Antisemitismul lui Ion Antonescu era economic, politic si social, dar nu avea accente religioase si mistice ale antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a plebeului cu bâta în mâna, ci aceea a unui birocrat care pretindea sa rezolve o problema în mod fundamental, rational si nuantat. Este foarte probabil ca soarta evreilor din România sa fi fost alta în cazul unei guvernari legionare de lunga durata, caz în care România ar fi urmat mult mai îndeaproape modelul Germaniei. Spre deosebire de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, o ruda îndepartata a maresalului, era un oportunist în sensul cel mai exact si mai concret al cuvântului.
Procesele criminalilor de razboi români au început în 1945 si s-au încheiat în 1951-1952. La 21 ianuarie 1945, legea nr. 50 referitoare la pedepsele criminalilor de razboi, elaborata de Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al Justitiei, era semnata de Regele Mihai.
Patru acuzati au fost executati în România: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu si Gheorghe Alexianu. În zeci de cazuri ale functionarilor si ofiterilor superiori pedeapsa capitala a fost comutata. De exemplu, la 1 iunie 1945, Lucretiu Patrascanu i-a cerut regelui sa comute pedepsele capitale unui numar de 29 de inculpati în primul proces al criminalilor de razboi . Sute de ofiteri si functionari superiori au fost condamnati pe viata sau pedepsiti cu multi ani de închisoare. Sute de subofiteri de jandarmi si de politisti au fost si ei condamnati la detentie sau la munca silnica. Majoritatea condamnatilor în aceste procese care n-au murit în închisoare, au fost eliberati la începutul anilor '50. Primele procese au fost însotite de multa publicitate, procese care au fost folosite de partidul comunist ca pretexte de propaganda îndreptata împotriva adversarilor lor politici. Pe masura ce Partidul Comunist Român îsi consolida puterea, în aceeasi masura publicitatea din jurul proceselor acestora scadea pâna la disparitie.
|
