Cuvânt înainte

Nationalismul român s-a dezvoltat, în cel de-al 19-lea veac, paralel cu cresterea rolului economic al evreilor români. În februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit sa abdice pentru ca în mai 1866, Carol de Hohenzollern sa urce pe tron. Doua luni mai târziu, era adoptata o noua Constitutie. Ea includea si articolul 7 care avea sa interzica pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial emanciparea politica a evreilor tarii. Evreii din România deveneau astfel apatrizi si erau sistematic discriminati din punct de vedere economic si politic.

Desi articolul 44 din Hotarârea Congresului de la Berlin din 1878 conditionase recunoasterea independentei statului român de acordarea de drepturi civile si politice evreilor în mod egal cu drepturile celorlalti cetateni, autoritatile române au tergiversat aplicarea prevederii cu numarul 44 a Congresului, înlocuind prin sistemul naturalizarii individuale emanci­parea în bloc a evreilor ceruta de puterile occidentale reunite la Berlin.

În urma primului razboi mondial, Basarabia, Bucovina si Transilvania au revenit României, spre marea satisfactie a clasei politice a tarii, care vedea reunite sub drapelul patriei vechile teritorii istorice românesti. În acelasi timp, însa, aceeasi clasa politica opunea o rezistenta puternica ideii de a se acorda drepturi civile minoritatilor. În pofida puternicelor presiuni din Occident, abia în 1923 evreii din România au primit drepturi civile.

Dupa 1929, datele „problemei evreiesti ” se schimba si antisemitismul dobândeste treptat un caracter de masa pe fundalul crizelor economice repetate. Diversiunea antisemita nu este doar apanajul organizatiilor de extrema dreapta. Din motive legate, pe de o parte, de dorinta de a limita capitalul evreiesc, iar – pe de alta parte – de necesitati electorale, Partidul Liberal si cel National Taranesc adopta unele slogane antisemite. Agitatia antisemita, sustinuta de diferite partide politice ne-extremiste ca si de organizatii fasciste, viza în principal atragerea micii burghezii, careia i se întretinuse iluzia promovarii sociale, promovare a carei nerealizare era acum atribuita concurentei evreiesti. „Anii dictaturii regelui Carol al II-lea, ...au contribuit si mai mult la înveninarea mediului social, în care mica burghezie, functionarimea, majoritatea liber-profesionistilor duceau o viata de privatiuni.

În fond, dezvoltarea antisemitismului dupa 1929, datorata unor cauze economice, s-a grefat pe ecourile politice si culturale ale antisemitismului din secolul al XIX-lea. Au existat, însa, si cauze externe, în primul rând influenta unor teoreticieni ai antisemitismului din alte precum Edouard Drumont, H.S. Chamberlain, Charles Maurras, Alfred Rosenberg precum si toleranta manifestata de diplomatia occidentala fata de guvernul antisemit Goga-Cuza.

Înaintea celui de-al doilea razboi mondial, evreii din România erau grupati în comunitati locale care se ocupau de viata religioasa, de educatie si desfasurau activitati filantropice. Legile României îngaduiau existenta Federatiilor evreiesti. Din punct de vedere religios, fiinta în Vechiul Regat o comunitate Askenaza si o comunitate Sefarda. Cea mai mare parte a populatiei sefarde se afla la Bucuresti. Comunitatile Askenaze erau împartite între comunitati conservatoare si comunitati reformate. Existau – mai ales în Maramures (la Sighet) si în Bucovina (la Sadagura) – comunitati ultra-ortodoxe. Sarbatorile evreiesti precum Ros Hasana, Yom Kipur, Pesah si Sucot erau celebrate cu mai multa strictete în comunitatile mai mici. În comunitatile mari se celebrau îndeosebi Ros Hasana (Anul nou) si Yom Kipur (marele post al anului). Toate comunitatile importante dispuneau de o sinagoga, un edificiu cultural si administrativ, o scoala oraseneasca, un azil pentru orfani si unul pentru vârstnici. La Bucuresti, Iasi si Cernauti existau importante spitale evreiesti.

În România functionau doua importante organizatii evreiesti: „Uniunea Evreilor Români ” si „Partidul Evreiesc ” . „Uniunea Evreilor Români ” era condusa de dr. Wilhelm Filderman si milita pentru apararea drepturilor civice ale evreilor români. „Partidul evreiesc ” era o grupare nationalista condusa. Existau în România si Loji ale Organizatiei B'NAI BRITH, ca si organizatii sioniste.

Desi nivelul de trai al evreilor români a fost mai ridicat decât al evreilor polonezi, între 1920 si 1930 un mare numar de evrei români au cunoscut un proces de saracire. În special în Vechiul Regat, procesul de asimilare culturala a evreilor cu populatia în mijlocul careia traiau a fost destul de accentuat. Cea mai mare parte dintre ei citeau presa de limba româna desi – în Basarabia si Moldova – cei mai vârstnici continuau sa vorbeasca idis. Limba idis nu prea era vorbita în Muntenia, în timp ce în Transilvania evreii erau mai apropiati de cultura maghiara.

În anul 1930, din 756.930 de evrei, 318.000 duceau o viata activa. Astfel, 106.000 desfasurau numai în industrie si mestesuguri; 157.000 activau în comert si asezaminte de credit; 13.000 practicau agricultura, 9.000 se aflau în profesiile liberale si 8.000 în comunicatii si transporturi. Existau în România si familii evreiesti foarte bogate. Asa era familia Auschnitt, care era proprietara unor combinate siderurgice si a unor mine de fier. Erau si importante banci evreiesti, precum „Marmorosch-Blanc et Co ” , „Löbl, Bercowitz and Son ” , „Banca Moldovei ” si „Banca de Credit Român ” . Cu exceptia ultimei, toate celelalte au dat faliment în anii ‘30.

Drepturile civile atât de greu dobândite de evrei au fost considerabil afectate de legislatia antisemita a guvernului Goga-Cuza din 1938 (aproximativ 200.000 de evrei si-au pierdut atunci drepturile civile). Ulterior, prin legile elaborate de guvernele Antonescu în 1940 si 1941, drepturile evreilor au fost în întregime anulate. Razboiul si politica antisemita nazista în ansamblul ei i-au oferit lui Ion Antonescu prilejul de a încerca sa rezolve radical „problema evreiasca ” în România.

Raul Hilberg, autor al celei mai cuprinzatoare si analitice istorii a Holocaustului, mentioneaza un numar de 270.000 de evrei morti în România . Aceasta cifra nu-i include pe cei 135.000 de evrei din Ardealul de Nord ucisi dupa ce fusesera deportati de administratia maghiara a timpului în lagarele naziste de exterminare.

Care a fost soarta evreilor care s-au aflat sub administratia autoritatilor române în Vechiul Regat, în Basarabia, Bucovina si Transnistria, în timpul celui de-al doilea razboi mondial? Care e numarul victimelor evreiesti sub administratia româna în al doilea razboi mondial? Ce grad de colaborare a existat între administratia germana si cea româna în uciderea evreilor români? Si, în sfârsit, cum se explica faptul ca, totusi, o jumatate din numarul evreilor români supravietuiau la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial?